WHITE WALLS, COINS AS PORTRAITS, I STARED INTO THE FOREST @ Szabad az á, Budapesta, 06.10.2011

by Gabriel Szünder

Iată, iată, concert românesc în inima Budapestei. Că m-am mirat ar fi puţin spus. Deoarece nu se întâmplă prea des. Româneşti au fost  nu numai trupele ci şi mare parte a publicului (cam family & friends). Ceea ce a fost bine, căci rar am văzut o atmosferă atât de tovărăşească ca în seara aceea la Szabad az á. Ceea ce nu a fost, totuşi, bine, căci ar fi meritat ca mai multă lume să facă cunoştinţă cu undergroundul românesc prin intermediul acestor trei formaţii, care sunt cât se poate de potrivite pentru aşa ceva. Ne-au reprezentat ţara cu mândrie şi onoare, cum ar veni. Sunt curios dacă ICR-ul ar fi vreodată dispus să se compromită cu aşa ceva. GRIMUS şi MONO JACKS e OK, alea sunt trupe manierate, au trecere şi la burjoazie, dar de formaţii de metal nu s-ar atinge probabil nici cu un băţ. Nu că ar lipsi cuiva.

Mult profesionalism din partea trupelor însă. S-a vorbit numai în engleză, deşi n-ar fi fost necesar. La intrare a fost aşternută o masă de merch, generoasă atât ca ofertă, cât şi ca preţ. Cu ruşine mărturisesc că despre COINS AS PORTRAITS n-am ştiut mai mult decât că există, iar despre I STARED INTO THE FOREST nici măcar atât. N-am ştiut aşadar că ambele au scos nu demult câte un EP (Form and Structure. Storm and Fracture parcă e considerat album). Faptul că am aflat atari lucruri tocmai la Budapesta înseamnă că undergroundul românesc se amestecă încetul cu încetul cu cel european, situaţie fără îndoială fericită.

Încă mă întrebam dacă I STARED INTO THE FOREST este într-adevăr o trupă post-rock, cum sugerează numele, când au apărut dintr-o dată băieţii, cu mult elan tineresc şi literal in your face. Vocalistul ? [n-am reuşit să-i aflu numele] n-a prea ţinut distanţa faţă de public. Au apărut cu o muzică instinctuală, dar în acelaşi timp cumva clean- cut. Acolo şi atunci muzica ISITF mi-a sunat ca ceva între MEDIOCRACY şi CARCASS. Acum, că am ascultat CD-ul Society Discontinued (pentru care mulţumesc şi pe această cale) nu îmi mai sună chiar aşa. Pe scurt, ISITF au venit, au cântat şi au lăsat o impresie puternică.

Ce a pierdut concertul COINS AS PORTRAITS în intensitate, a câştigat în complexitate. Nu vreau să spun că trupa se ocupă cu metalul meditativ, doar că piesele Ce-A-Pe păreau ceva mai evazive decât cele ISITF. COINS AS PORTRAITS lucrează cu doi vocalişti, unul răspunzător pentru chestiile deathoide, celălalt pentru ţipetele isterice şi ceea ce au făcut împreună pe scenă, respectiv ceea ce fac pe Form and Structure. Storm and Fracture, cere nervi de oţel. Atât din partea lor, cât şi a ascultătorului. Pasajele jazzistice (v. The Curator’s Brush) contribuie în mod paradoxal la agresivitatea soundului. La nivelul referinţelor antice, am avut uneori impresia că CAP e un dublu EXTREME NOISE TERROR.

Există probabil un consens în legătură cu faptul că WHITE WALLS produc o muzică „inteligentă” – o descriere pe cât de idioată pe atât de inconturnabilă. S-a putut verifica şi în cazul acestui concert. Nu încerc să sugerez că ISITF sau CAP ar cânta o muzică mai puţin inteligentă, dar odată ce au apărut WHITE WALLS pe scenă lumea a început să dea din cap cu mai puţin elan şi să reacţioneze la muzică la un alt nivel decât cel al inconştientului. Din punct de vedere stilistic, ISITF şi CAP au mai multe în comun decât fiecare separat cu WHITE WALLS şi gruparea lor în această formaţie a fost o idee cu adevărat îndrăzneaţă din partea organizatorului. Din punct de vedere calitativ, însă, s-au potrivit foarte bine.

De când am scris despre Mad Man Circus s-au întâmplat multe lucruri frumoase cu WHITE WALLS (GBOB, ProgPower etc.) şi acum nu pot decât să sper că peste câţiva ani am să-mi aduc aminte cu nostalgie că am văzut trupa încă pe vremea când nu erau atât de cunoscuţi. Dincolo de asta, concertul s-a lăsat cu frustrări de partea mea. Muzica WHITE WALLS este prea mare pentru un club atât de mic. Părea pur şi simplu înghesuită într-un spaţiu neîncăpător. Se adaugă la asta şi scurtimea concertului, deşi bănuiesc că aici motivele au fost obiective. S-a început cu Friends For A While – care în capul meu trăieşte ca „hitul” WW şi s-ar putea ca ideea să aibă corespondent în realitate – şi s-a încheiat cu Curtains, exact ca pe album. Adevărul e că la cât am aşteptat concertul, Mad Man Circus ar fi trebuit să fie prezentat în întregime. Nu s-a întâmplat desigur aşa, am avut însă parte de o piesă nouă – bonjour-metal (hahaha) – care a dat de înţeles că albumul doi va fi şi mai bun. Dar cine se mai miră.