RADIO MAQUIS, MEDIOCRACY, DANCE OR DIE, Szféra, Budapesta, 15.09.2011

by Gabriel Szünder

M-am dus la RADIO MAQUIS / MEDIOCRACY / DANCE OR DIE pentru MEDIOCRACY, care au ajuns la Budapesta în cadrul turneului european de promovare a albumului Asoma. Despre celelalte două trupe nu ştiu prea multe nici acum. Mă rog, RADIO MAQUIS sunt din Franţa, DANCE OR DIE sunt home grown, iar ideea în jurul căreia s-au adunat cele trei trupe a fost cea de punk (hardcore). Iată că se cântă hardcore şi în Franţa. Nu că ar fi fost greu de ghicit. RADIO MAQUIS au fost chiar mai golani decât DOD. În ce priveşte muzica, şi-au frecat chitările peste nişte efecte electronice, ceea ce frizează deja originalitatea. Concertul DANCE OR DIE a fost fast and furious. Mai ales fast. Au cântat vreo două piese. Nu ştiu care a fost motivul supărării, dar n-am rămas neapărat cu o dorinţă neostoită de mai mult.

Ar fi fost fain ca MEDIOCRACY să cânte la capăt, ca main act, cum ar veni, deşi în cazul acestui concert concepte ca main act au un sens foarte relativ. Evenimentul a avut un caracter anonim, spontan şi improvizat. Am discutat la început cu băiatul (de la Itai Itai Records) care a organizat toată chestia şi el zicea despre concert că acesta „pur şi simplu s-a întâmplat să fie”. Eu am aflat despre el chiar din Cartea de Nisip, dar restul publicului probabil că s-a întâmplat pur şi simplu să fie acolo. Restul fiind 12 oameni. Concert sold out. Prin comparaţie cu Szféra, Flexul arădean este un Hammersmith Odeon. Un Wembley Stadium.

A trebuit să ne înghesuim într-un colţ să facem loc trupelor să cânte. Aş fi putut să-l mângâi pe Viez pe cap în timp ce cântă. (N-am făcut-o.). Am constat însă pentru a nu ştiu câta oară – de data asta prin comparaţie cu RADIO MAQUIS – că există o profunzime specială în muzica MEDIOCRACY. Deşi profunzime nu este cel mai potrivit cuvânt. Câteva zile mai târziu am fost la HANDSOME FURS şi am avut o impresie oarecum asemănătoare. HANDSOME FURS cântă desigur o muzică total diferită. Totuşi, nu cred că stilul este important, ci – pentru a recontextualiza o expresie celebră – curajul muzicienilor de a-şi „risca personalitatea” în muzică şi pe scenă.

Publicul, care cu siguranţă se afla la prima întâlnire cu MEDIOCRACY, dădea impresia că înţelege. Îmi mai aduc aminte că pentru un moment de graţie am avut sentimentul irefutabil că suntem mai vii, toţi care ne-am adunat în pivniţa aia soioasă, decât absolut toată lumea din oraşul ăsta parvenit. Am urmărit o blondă cam trecută – ceva ex-bikeriţă – cum se uita fascinată la Viez care s-a lipit de peretele transpirat într-un Jesus Christ pose, lăsând trupa să se descurce singură cu Destroy / Rebuild. Sau poate era altă piesă. S-ar putea să mă înşele memoria. Îmi mai aduc aminte de On The Outside, Education By Force, Lie Simple Minds şi Final Stand. Asoma, in nuce.

Da, m-am simţit bine. Home is where the heart is. Mulţumirile merg către MEDIOCRACY, o trupă venită de departe şi colegul de la Itai Itai Records, care a fost atât de ospitalier. Din păcate, n-am reuşit să fac rost de la el de nişte poze de concert. De la MEDIOCRACY în schimb am primit un CD cu Asoma. Mersi!