SZIGET 2011, ziua a II-a, Budapesta, Óbudai sziget, 10-15 august

by Gabriel Szünder

Partea a doua, în care un băiat francez îl face pe un băiat ungur să se îndoiască de propria sexualitate, rock n’ rollul este aproape salvat şi aflăm câte ceva despre balada heavy metal

După cum ştie toată lumea, Otis Redding, la fel ca mulţi alţi artişti negri, a avut în timpul vieţii un succes mai mare în Franţa decât acasă în America. În condiţiile astea, este uşor de înţeles de ce a ales să se reîncarneze tocmai acolo. E drept că vremurile s-au mai schimbat şi nici Franţa nu este chiar un bastion al muzicii soul, dar faptul este de acum consumat. Otis umblă din nou printre noi. Acum se numeşte Benjamin Duterde şi îşi zice L’Oncle Soul. Cum am ajuns eu la concertul unchiului Ben este o altă poveste, mult mai puţin interesantă.

Ben a deschis şirul concertelor de joi pe scena mare şi, pentru a confirma parcă ce ziceam data trecută, pe la trei şi ceva se unduia deja acolo o mare de oameni. În particular, toată populaţia franceză a Szigetului. Fără să încerce să le facă pe plac, Ben a ales să vorbească pe limba adevărată a soul-ului. Să zicem că aş fi ascultat cu plăcere Soul Man, dar, cel puţin cât am fost eu acolo, un cuvânt francez nu i-a părăsit buzele. A cântat în engleză şi nu căcaturi ca Barbie Girl sau I Kissed A Girl (vezi Soul Wash, EP-ul de debut al Unchiului), ci compoziţii ale unor maeştrii autentici, mai noi (Jack White, Gnarls Barkley) sau mai vechi (Ray Charles). Rutina scenică a lui Benji este o altă dovadă în favoarea ideii ce am expus-o mai sus. În ultimă instanţă, omu’ a debutat acum doi ani. Dansatorii şi muzicienii care populau scena au asigurat nu doar un fundal vizual ci şi unul muzical foarte bogat şi dacă a mers ceva de pe laptop, era greu de observat. Concertul a fost suficient de retro pentru a putea fi cu adevărat soul. Până nu demult muzica soul, indiferent că era cântată de bărbaţi sau femei, nu era doar, well, soulful, nu era doar infinit de elegantă, era şi foarte-foarte sexy. Or, în domeniul acesta Benjamin a excelat. Je ne suis qu’un soul man, da, dar unul dintre puţinii autentici. Écoute ça, baby.

Nu mai ştiu de ce am rămas până la urmă la concertul La Roux. Probabil din curiozitate. Am aflat astfel că CRASHDIET nu sunt singurii care încearcă să reînvie spiritul anilor optzeci. La La Roux ideea e aceeaşi, diferă metoda. Adevărul e că acest zombie – synthpop nu este complet lipsit de farmec şi dacă spre capătul showului am încercat să mă sinucid cu mâncare indiană, nu muzica a fost de vină. Nu mă pot abţine să remarc, aşa, ca încheiere, că Elly Jackson – care umbla complet pierdută pe scenă, căutând parcă pe cineva care să-i explice cum a ajuns acolo – este cea mai bună aproximaţie a imaginii pe care ar putea s-o aibă un homofob despre o lesbiană.

OK, destul cu exotismele. Odată cu GOOD CHARLOTTE, am început să navigăm pe ape mai familiare. Pop – punk – rockul cu totul şi cu totul american practicat de GOOD CHARLOTTE, pe care doar o persoană complet iresponsabilă ar putea să-l acuze de profunzime, este soundtrackul perfect al oricărui festival de vară. Nu obişnuiesc să ascult albumele fraţilor Madden chiar non-stop, dar n-are nici o importanţă. Piese ca Like It’s Her Birthday, Sex On The Radio sau Dance Floor Anthem sunt o garanţie de voie bună, chiar dacă le auzi pentru prima dată. Joel Madden, deşi arată ca un puţoi arogant, la fel ca frate-su, de altfel, s-a dovedit a fi o persoană foarte simpatică. „Vă mulţumim, vă mulţumim foarte mult, dragi fani” – a glăsuit Joel la un moment dat – „Ştiţi, noi suntem dintr-un orăşel american foarte mic [Waldorf, Maryland] şi fără preţioasa voastră susţinere n-am fi reuşit să ajungem niciodată într-un loc aşa de minunat ca Budapesta”. Păi, lasă tu Budapesta, fără susţinerea noastră n-aţi fi reuşit, tu şi cu Benji, să ajungeţi în patul unor femei Hilary Duff, Nicole Richie, Sophie Monk sau Paris Hilton. Pentru asta să ne mulţumeşti. Cu plăcere.

M. Shadows zicea într-un interviu în care vorbea despre influenţele sale muzicale că prima dată când a auzit HELLOWEEN nu i-a venit să creadă că metalul poate să sune şi aşa. Într-adevăr, numai că acela era un alt HELLOWEEN. Grupul acesta de nemţălăi bătrâiori şi cam inestetici care a venit la Sziget reprezintă un cu totul alt HELLOWEEN. Plus că au avut şi nenorocul să cânte înainte de JUDAS PRIEST. Or, nici măcar în cea mai glorioasă epocă Kiske-Hansen HELLOWEEN nu s-au putut măsura cu JUDAS PRIEST. Vreau să spun că nu am tremurat neapărat de nerăbdare să văd trupa şi dacă am renunţat de dragul ei la o parte din concertul KASABIAN, am făcut-o dintr-un fel de constrângere interioară. Heavy metal is the law.

Ştiu că Andi Deris nu cântă de ieri în HELLOWEEN, dar tot a fost o experienţă ciudată să aud piesele lui Kiske cântate de Deris. Chestia e că nu îi mai văzusem în concert şi nici discurile live nu le-am ascultat niciodată (mă rog, în afară de Live in the UK). Primele trei albume ale vechii gărzi au lăsat însă urme de neşters în mine. Surpriză, surpriză, piesele de pe cele două albume Keeper n-au lipsit. Ăsta e, de fapt, un understatement, căci playlistul a fost tot numa’ Keeper I-II şi 7 Sinners. Oricum, e clar că de acum înainte şi până la sfârşitul vremurilor fiecare concert HELLOWEEN se va deschide cu Are You Metal? Apropo Live in the UK, cine îşi mai aduce aminte de acel disculeţ ştie că acolo trupa se pune să improvizeze pe All Shook Up tocmai în mijlocul piesei Future World. La noul HELLOWEEN însă umorul şi spontaneitatea nu mai merită căutate. Cineva ar putea să-i explice lui Andi măcar în legătură cu Dr. Stein că aia e o poantă.

Nu vreau să sugerez acum că concertul HELLOWEEN n-ar fi fost bun. Dimpotrivă, a fost foarte bun. Mult peste aşteptări, ca să zic aşa. Mi se pare doar o idee proastă să forţezi într-o asemenea măsură albumele din anii optzeci. Chiar şi IRON MAIDEN se raportează mai liber la propria lor operă, deşi acolo membrii sunt aceiaşi şi vechile lor cântece chiar au o valoare fondatoare. HELLOWEEN însă, în zelul lor recuperator, au comis chiar şi un „medley” format din piesele Keeper of the Seven Keys / The King for a 1000 Years / Halloween. Doamne fereşte să fi cântat în loc de asta Kids Of The Century, dacă tot sunt atât de legaţi de moştenirea lui Kiske. De pe 7 Sinners n-a mai intrat în program decât cuasi-piesa de titlu Where the Sinners Go, care a sunat nu doar bine dar şi puţin mai autentic decât celelalte. Măcar de pe ăsta ar fi putut să mai bage ceva. Că celelalte albume cu Deris tot nu le cunoaşte nimeni.

KASABIAN nu par foarte impresionaţi de succesul care a dat peste ei. Îl acceptă ca pe un lucru care li se cuvine în mod natural. KASABIAN îşi merită fără îndoială succesul, dar faptul că o trupă se face remarcată doar prin talentul de a scrie cântece memorabile şi prin ceva stil nu este deloc natural. În orice caz, KASABIAN se comportă pe scenă ca şi cum n-ar mai avea nevoie să convingă pe nimeni, ceea ce-i face desigur foarte convingători. Cele câteva piese pe care am apucat să le ascult – Shoot The Runner, Thick As Thieves, o epitomă a tot ce înseamnă cool, Take Aim, cântată de chitaristul Sergio, respectiv Velociraptor, pe post de teaser pentru albumul ce stă să apară – sunt motive suficiente de speranţă că muzica rock nu dispare, doar se transformă. Mă bucur pentru toată lumea care va avea ocazia să vadă KASABIAN la Peninsula.

În sfârşit, THE PRIEST. Vorba lui Halford. Ciudat că Rob se referă astfel la trupă, ca la o entitate cu existenţă proprie, dar are dreptate. JP nu este doar o formaţie de heavy metal, e „THE PRIEST”. THE PRIEST a venit deci la Sziget, iar eu m-am căcat pe mine deja de la primele acorduri ale intro-ului War Pigs. Starea la care m-am referit atât de metaforic a ţinut apoi de-a lungul întregului concert. Ciudat e şi că, după câte se pare, ajung să văd trupele pe care le-am venerat decenii întregi (cum ar zice Kvohst) la puţin timp înainte sau la mult timp după desfiinţare. Eventual după moartea unui membru marcant (v. cazul QUEEN + Paul Rodgers). Dacă lucrurile continuă aşa, peste câţiva ani o să mă duc la un concert NIRVANA.

Niciodată n-am auzit cuvintele „heavy metal” rostite atât de des pe scenă. S-ar zice că Halford trăieşte cu conştiinţa unei misiuni culturalizatoare. Dacă a venit cineva cu neclarităţi referitoare la metal, sigur s-a întors acasă lămurit. Spectacolul s-ar fi putut numi „Tot ce vroiaţi să ştiţi despre metal, dar v-a fost teamă să întrebaţi”. Profesorul Halford a explicat conceptele, trupa le-a ilustrat. Să luăm de exemplu „balada heavy metal”. Nu ştiu cum e acum, dar când eram noi tineri era un lucru de la sine înţeles că „balăzile” sunt exclusiv pentru pizde – acest cuvânt urât apare aici strict din respect pentru Cristina Morgothya Sânge Satanic Nemerovschi – sau, mă rog, pentru idioţi, ca să nu mai folosesc termeni politic incorecţi care ar trimite la orientarea sexuală a lui Halford. Not that there’s anything wrong with it, cum ar zice Seinfeld. Din contră, faptul că micul secret păzit atât de bine pentru mulţi ani nu i-a afectat statutul de zeu al metalului nu face decât să demonstreze the power of THE PRIEST. Din perspectiva a ceea ce s-ar putea numi antropologia heavy metalului, este o temă interesantă. Dovadă că a fost abordată înaintea mea şi de Chuck Klosterman. Revenind însă la balăzi, exista acest consens că ele sunt pentru cele două grupuri amintite şi nimeni nu şi-a pus pentru o secundă problema că o baladă JUDAS PRIEST, sau măcar una SCORPIONS, ar intra în aceeaşi categorie. Nu, astea se cuveneau abordate cu o seriozitate totală. Or, nu vei înţelege cu adevărat lucrurile acestea decât dacă ai ascultat Beyond the Realms of Death în concert şi ai urmărit între timp feţele spectatorilor.

Ideea turneului Epitaph era, cum se cam ştie, să ofere o perspectivă sinoptică asupra carierei JUDAS PRIEST. N-a fost vorba de un simplu best of, ceea ce explică prezenţa celor două coveruri în program. Să evoci în cadrul unui astfel de concert nu numai etapele care te-au făcut ceea ce eşti, dar să-ţi arăţi în acelaşi timp respectul pentru artiştii care te-au format – şi Halford chiar a avut câteva cuvinte frumoase de spus despre Joan Baez şi Peter Green – înseamnă să ştii să-ţi asumi trecutul cu o suveranitate de care nici umilinţa nu este străină. Printre altele se poate măsura şi prin asta distanţa dintre JUDAS PRIEST şi HELLOWEEN. Oricum, în Diamonds & Rust este la fel de mult JUDAS PRIEST ca în Painkiller.

Dacă ambiţiile trupei s-ar fi rezumat la un best of, n-ar fi avut ce să caute în program o piesă de pe albumul de debut din 1974 (Never Satisfied). SCORPIONS ar fi ales să se pensioneze mai degrabă înainte de termen decât să cânte ceva de pe Lonesome Crow. Spre mirarea nimănui, epoca Ripper a fost trecută sub tăcere. Există de bună seamă lucruri incompatibile cu egoul halfordian. JP nu-şi cer însă iertare pentru nimic, aşa că nu s-au ţinut departe nici de Nostradamus. Au ales de acolo Prophecy, pe care Halford a cântat-o îmbrăcat în ceva ce părea a fi halatul de baie al lui Zeus şi agitând un trident cu logo-ul formaţiei din care ieşeau scântei. (Să mai zică cineva că nu există rafinament în heavy metal.) Cele două albume „mari” – British Steel şi Painkiller – au fost scoase discret în evidenţă, fiind singurele de pe care s-au cântat câte două melodii (Breaking The Law şi Living After Midnight, respectiv Night Crawler şi Painkiller). Dintr-un preaplin de entuziasm, trupa a prezentat Breaking The Law în variantă karaoke. E ceva ce nu vezi foarte des, dar tot aş fi preferat să-l aud pe Halford cântând măcar un vers. Living After Midnight a încheiat în mod apoteotic concertul.

Showul JUDAS PRIEST, la fel ca cel IRON MAIDEN, nu este străin de circ. Acolo îl avem pe Eddy, aici pe Halford pe motocicletă. Totuşi, elementul uman este parcă mai pronunţat la PRIEST decât la MAIDEN. Elementul uman, adică elementul rock n’ roll. Oricât de mult ar fi făcut JUDAS PRIEST pentru existenţa heavy metalului, în piese ca Heading Out To The Highway, Hell Bent For Leather  sau You’ve Got Another Thing Comin’ încă se poate auzi foarte bine rock n’ rollul. Singura mişcare neinspirată a lui Halford a fost îmbrăcarea în steagul maghiar. Intenţia s-a înţeles, dar gestul nu prea avea adresanţi. Se pare că Rob nu e în clar cu faptul că cetăţenii maghiari sunt destul de prost reprezentaţi la Sziget. Pentru ca efectul să fi fost cel scontat ar fi trebuit să se înfăşoare în steagul Szigetului, în caz că există aşa ceva. Degeaba, globalizarea.

And so it came to pass
By the even tide on mass
Saw them gather yet alas
They remained still as stained class

For they know only too well
That the story they will tell
Conjures up an ageless spell
Guarded by the sentinel

So it goes forevermore
Ever steady to the core
That the sign that they came for
Waves majestic from the floor