SZIGET 2011, ziua I, Budapesta, Óbudai sziget, 10-15 august

by Gabriel Szünder

Partea întâi, în care Lemmy rosteşte câteva vorbe celebre, Sharon arată ca la o nuntă ţigănească, iar noi suntem mândri că venim din România

Anul acesta a existat din nou o scenă (rock-)metal la Sziget – în careva dintre anii trecuţi fusese desfiinţată – şi chiar au păşit pe ea câţiva dintre zeii metalului. Cel puţin în primele două zile. E greu de înţeles de ce nu au încercat organizatorii să menţină nivelul până la capăt. Au mai headline-uit acolo DEFTONES (aud că unora le place), TANKCSAPDA (TANKCSAPDA la Budapesta, ce eveniment!) şi LOSTPROPHETS. Who the fuck is LOSTRPROPHETS? În condiţiile astea, era o chestie de principiu să pleci acasă după două zile. Cel puţin pentru un rocker impenitent. OK, Sziget nu este un festival de metal (chiar dacă la începuturile sale, care acum se pierd în negura timpurilor, era măcar un festival de rock). Aş şi minţi dacă aş afirma că nu m-am dedat unor plăceri muzicale vinovate. Totuşi, dacă ai deja o scenă (rock-)metal ai putea să te străduieşti ceva mai mult. Line-up-ul de sâmbătă şi duminică parcă ar fi încercat să-l concureze în plictiseală pe cel de la Artmania.

Apropo plăceri vinovate, am început cu mult bun simţ festivalul cu The Mono Jacks, pedepsiţi să cânte pe scena Europa – un fel de scenă „şi alţii” – pe la ora patru după masa, când multă lume căuta încă drumul spre insulă. Cine a venit să-i vadă – nu foarte mulţi – a putut să constate că indie rockul înfloreşte la fel de sălbatic şi în România ca peste tot în lume. Mission accomplished, aşadar, ICR-ul poate dormi liniştit. Membrii Mono Jacks păreau să se joace de-a cântatul pe scena mare. Intenţionat sau nu au, au reuşit să respecte codul vestimentar valabil pentru Pop-Rock Main Stage. Vreau să spun că practic toată lumea pe care am văzut-o miercuri pe scena principală a apărut la costum şi cravată.

Dave King, de exemplu. Căci după ce ne-am bucurat de Maria, am şi fugit de la Mono Jacks la FLOGGING MOLLY. Am fugit, căci Szigetul e mare. Băiat de provincie cum sunt, nu am mai fost la un festival la care să oboseşti până ajungi de la un concert la altul, sau la care să te pierzi dacă încerci s-o faci fără hartă. Nici la unul la care să se adune de fiecare dată o masă atât de imensă în faţa scenei mari, indiferent ce s-ar fi întâmplat pe ea. Păi, e aia principală, ce mai contează cine cântă. Unde s-ar mai fi înghesuit atâta lume la La Roux, care au la activ un nenorocit de album, apărut şi acela cu doi ani în urmă? Şi unde mai vezi atâţia idioţi pe metru pătrat? Hai să fiu retrograd: afirmaţia că de la Woodstock încoace, orice mega-festival încearcă să repună în scenă Woodstockul, mai precis să transpună în realitate imaginea ce s-a creat despre Woodstock, e la fel de valabilă ca observaţia că un mega-festival e locul carnavalesc al idioţeniei necenzurate. Fiţi cretini aici, fiţi cretini acum, că pe urmă timp de un an nu se va mai întâmpla nimic şi în momentele când plictiseala vă sare la gât veţi regreta că n-aţi făcut-o.

La concertul FLOGGING MOLLY lumea venit cu obiecte. Posesorii le fluturau deasupra capului, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Dave să aleagă câştigătorul. S-au putut vedea: un palmier gonflabil, două chitare acustice, un elefănţel gonflabil mov, un steag al RDG-ului (!) etc. etc. Lumea a aruncat de asemenea pahare pline cu bere, aşa încât puteai să ghiceşti de câtă vreme este acolo cineva după câtă bere curgea de pe el (ea). Cred că era un tribut adus celticităţii membrilor trupei – care sunt din Los Angeles, dar sunt irlandezi la suflet.

Sincer, FLOGGING MOLLY parcă ar fi cântat pentru altcineva. Dave King se lansa după fiecare piesă în dezbaterea unei teme de politică internaţională (pacea mondială a fost des abordată), lumea dansa şi se stropea cu bere. Să fi rezolvat Dave pe scenă situaţia din Palestina şi nimeni n-ar fi observat. Pe de altă parte, atmosfera nu era fără legătură cu muzica FLOGGING MOLLY, căci aceasta este o explozie de bucurie.

Pe scena mare, soundul a oscilat între slăbuţ şi scandalos de slab, aşa că uneori era destul de greu de ghicit ce se cântă. La MOLLY nu mi s-a întâmplat decât de două ori – la Saints and Sinners şi Oliver Boy, ambele de pe ultimul album, pe care l-am ascultat destul de des în ultima vreme. Oricum, rămâne impresia că FLOGGING MOLLY e una dintre cele mai bune trupe live care cutreieră pământul zilele astea.

Vali „SirBlues” Răcilă a cântat solo, cu trei chitare acustice (pe rând, nu deodată) şi cu un singur dinte în gură. Dl. Răcilă a cântat bluesuri clasice – altfel spus, bluesuri pur şi simplu – într-un mod pentru care cuvântul „autentic” nu este suficient. Nu o dată, aceste bluesuri păreau să fie doar evocate. Deseori, Sir Vali părea să nu facă altceva decât să schiţeze câte un contur trecător în acest unic şuvoi care este bluesul. Căci, în esenţă the blues nu există decât la singular. E uşor să-i ironizezi pe muzicienii care se apucă de blues când sunt too old to rock n’ roll şi se poate cânta bineînţeles blues şi la vârsta adolescenţei – a făcut-o Jonny Lang, a făcut-o şi Joe Bonamassa – adevărul e însă că trebuie să ai o anumită vârstă pentru a putea să exprimi în câteva note atâta înţelepciune câtă s-a ascuns în varianta lui Sir Blues după How Can A Poor Man Stand Such Times And Live sau pentru a putea să-ţi însuşeşti cu atâta naturaleţe piese care au trecut cândva prin mâna lui Robert Johnson (Stop Breakin’ Down, Cross Road Blues, Sweet Home Chicago). La capăt, dl. Răcilă a cântat You Gotta Move a capella şi absolut unplugged – adică fără chitară şi fără microfon, dar cu concursul publicului. O experienţă greu de descris în cuvinte. După o scurtă consfătuire cu organizatorii, a revenit pentru Goodnight Irene. A fost răsplătit cu un standing ovation. Cinci minute în care puteai să fii mândru că eşti din România.

Sunt momente în care îmi place să ascult WITHIN TEMPTATION – ultimul album nu este lipsit de calităţi – dar acesta n-a fost unul dintre ele. După concertul lui Vali Răcilă, WT a sunat mai kitsch şi mai superficial ca niciodată. Plus că Sharon era îmbrăcată execrabil, în blugi şi cu un obiect vestimentar nondenominaţional, argintiu şi posibil inflamabil. Nici n-am stat decât la  What Have You Done – cu participarea virtuală a lui Keith Caputo de pe vremea când era bărbat – şi Iron, care a fost dedicată unei trupe britanice numite IRON MAIDEN. Frumos gest, dar prin asta muzica WT nu devine mai metal. Tot aşa cum ideea de a-l tot proiecta pe Keith Caputo pe un ecran la patru ani după ce a fost lansată piesa la care a colaborat este o mişcare mai degrabă jenantă. Au şi WT suficienţi fani încât să stea pe propriile lor picioare.

Oricâţi fani ar avea însă INTERPOL, pentru cine are sentimente faţă de JOY DIVISION simpla existenţă a formaţiei rămâne o ofensă. O ofensă a fost şi cămaşa în carouri purtată de Paul Banks pe scenă. La Sziget i-am văzut pe INTERPOL pentru prima dată, aşa că nu ştiu dacă asta e forma lor obişnuită sau erau doar nedormiţi, dar The Mono Jacks păreau să se simtă mai bine pe scenă decât ei. Banks scruta publicul cu o privire temătoare, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie pocnit din moment în moment cu o sticlă în cap. Cu această atitudine de always malaise – the man I am şi-au intonat INTERPOL compoziţiile amar-melancolice, care pentru multă lume – care, poate pe bună dreptate, nu dă doi bani pe filiaţia JOY DIVISION – sunt de acum imnuri rock nemuritoare. Trupa nu s-a prea omorât cu ultimul album, deşi n-am constatat asta la faţa locului, ci ulterior, consultând playlistul pe net. Opinia mea e că, odată ce i-ai văzut live, e greu să nu iei pe INTERPOL în serios, dar mă îndoiesc totuşi că ei sunt cei care vor salva rock n’ rollul. Poate KASABIAN.

Mă tem, tare mă tem că sunt urmărit de o vină groaznică. Altfel nu îmi explic de ce mă pedepseşte Dumnezeu aşa. Aşa: concertele MOTORHEAD, SUICIDAL TENDENCIES şi PULP s-au suprapus într-atâta încât era imposibil să găseşti o soluţie de compromis cu costuri minime. Până la urmă, pentru a salva cea mai mare parte a concertelor MOTORHEAD şi PULP, am renunţat aproape în întregime la SUICIDAL TENDENCIES.

Strict vizual, SUICIDAL TENDENCIES erau greu de recunoscut. Cyco Miko s-a transformat în Fat Mike, iar restul trupei s-a înnegrit. Bateristul Eric Moore îmbină  ambele tendinţe. Arată de-a dreptul ca un ex-membru Fat Boys (în caz că-şi mai aduce cineva aminte de ei). Robert Trujillo a dispărut într-o trupă de metal ceva mai faimoasă, iar Rocky George a dispărut pur şi simplu. SUICIDAL TENDENCIES au fost repartizaţi în mod neaşteptat în cortul A38-WAN2, în care se cânta de obicei muzică electronică. Au reuşit să umple cam trei sferturi din el, în condiţiile în care la dreapta cântau MOTORHEAD, iar stânga PULP. Nu am stat decât la War Inside My Head şi la jumătate din piesa următoare, suficient să constat că nici vârsta, nici toate acele kile nu-l împiedică pe Mike să-şi facă turele pe scenă. Am verificat de curiozitate acasă şi văd că ST merg în turneul acesta pe varianta best of, ignorând aproape complet ultimele două albume. Păcat, deoarece sunt bune. Mai ales cel din 2000. În mod normal concertul SUICIDAL n-ar fi trebuit în nici un caz pierdut.

We are MOTORHEAD and we play rock n’ roll.” Ei da, am auzit în sfârşit celebrele cuvinte. În măsura în care termenii afectat, histrionic, emfatic, pompos etc. au antonime, MOTORHEAD sunt toate aceste lucruri. Nu se întâmplă prea des în domeniul hard rockului ca cineva să depăşească şi ultima graniţă a poiesis-ului, a „facerii” şi să se identifice cu muzica de aşa o manieră încât aceasta să curgă pur şi simplu prin el, dar, la vârsta de 65 de ani, Lemmy a reuşit. Lemmy şi esenţa rock n’ rollului sunt de acum una. Aşa se face că piesele MOTORHEAD mai noi sunt la fel de bune ca cele scrise cu douăzeci sau treizeci de ani în urmă. Poate aşa se face şi că Lemmy a devenit propria sa metaforă. Lemmy pare făcut din simboluri, din lucruri care au dobândit valoare de simbol tocmai deoarece compun lemmycitatea: Rickenbackerul, cizmele, pălăria, vocea. Pe la Get Back In Line am simţit deodată că totul este perfect în univers, că nimic nu se întâmplă fără sens, că orice semnificaţie va fi revelată cândva. Pe la In The Name Of Tragedy am plecat.

PULP sunt o dovadă bună a faptului că vremea starurilor rock a trecut. Nu că n-ar fi faimoşi, nu că n-ar fi adunat multă lume ca headlineri ai zilei întâi, dar PULP, care ar fi trebuit să dea foc lumii în ultimii douăzeci de ani, nu sunt astăzi altceva decât una dintre trupele brit pop / indie rock ale anilor nouăzeci (care se întâmplă să se fi reunit). Cine a avut în ultimii ani mai multă stofă de idol decât acest jumate crooner – jumate Mick Jagger, care este Jarvis Cocker, cu mutra sa de intelectual declasat, prea cool ca să fie nihilist? Mă rog, Jarvis nu părea să fie la fel de preocupat de aspectele astea ca mine, părea să se bucure de şansa de a cânta din nou cu vechea lui trupă.

Poanta e că la un concert PULP te poţi bucura de show, fără să simţi că eşti fraierul show businessului. Muzică pop pentru intelighenţie. Sau, cum explica cineva lângă mine: „Bă, PULP cântă o muzică de căcat care e bună”. Cât despre show, Jarvis Cocker a reuşit să creeze impresia că scena, concepută după canoanele esteticii disco, este o extensie a personalităţii sale. PULP nu lucrează cu un playlist bătut în cuie şi cel de la Sziget a conţinut câteva alegeri neaşteptate (Pink Glove, FeelingCalledLove, Live Bed Show, Bar Italia). În rest, şlagăr peste şlagăr. Disco 2000, Bad Cover Version, Sorted For E’s & Wizz, absolut irezistibile. Figură aparte au făcut doar This Is Hardcore şi Sunrise, care au sunat ca părţi ale unui musical psihedelic. Concertul s-a încheiat desigur cu Common People, pe care Jarvis a prezentat-o cu o modestie dezarmantă: „Ce să zic, asta e cea mai cunoscută piesă de-a noastră”.

Ce să zic, am văzut PULP. La nouă ani după ce s-au desfiinţat.