FADING CIRCLES, Cyber Whirlwind (2011)

by Gabriel Szünder

FADING CIRCLES este în continuare un soi de unicat în rock-metalul progresiv din România. Trupa din Miercurea Ciuc este mai metal decât BYRON, mai old school decât WHITE WALLS, mai puţin kamikaze ca PSYCHO SYMPHONY etc. Astfel, cât timp baza de comparaţie este aşa-zisa scenă progresivă autohtonă, nu se poate găsi o definiţie prin analogie pentru muzica FC. Cine vrea să-şi formeze o idee pe baza unor referinţe internaţionale, este important în primul rând să nu creadă nici un cuvânt din textul publicitar oficial. FADING CIRCLES n-are absolut nimic de-a face cu METALLICA, LIQUID TENSION EXPERIMENT sau PSYCHOTIC WALTZ. Cu atât mai puţin cu BLACK SABBATH. Are eventual de-a face cu SYMPHONY X, dar aşa: dacă SX reprezintă simfonia, FC reprezintă muzica de cameră.

Din punctul meu de vedere, în legătură cu Cyber Whirlwind merită discutate:

The Straight Way – piesa care deschide albumul. Nu seamănă cu nimic de pe Soulburn (şi nici de pe Cyber Whirlwind). Se vede că muzica FADING CIRCLES nu este doar progresivă, ci progresează. Şi asta într-o direcţie neaşteptată. The Straight Way este o piesă mai simplă decât tot ce a înregistrat trupa până acum. Este un cântec heavy metal elegant, inteligent şi uşor de memorat. Eu aş mai fi pus câteva din astea pe album.

Cyber Whirlwind – piesa de titlu. Se experimentează aici fuziunea între rockul progresiv care este love affair-ul formaţiei şi un fel de riff HELMET (cam lipsit de vlagă). În opinia membrilor trupei este vorba de un riff PANTERA. Treacă de la mine. István Csiszer cântă despre pierderea sufletului în epoca cibernetică. István pare să cânte întotdeauna despre asta, chiar şi când cuvintele spun altceva, chiar şi când nu cântă deloc (ca în instrumentala Dead Horse Ride). István îşi recită dezolarea ca şi cum lupta ar fi deja pierdută, ca şi cum ar trebui să renunţăm definitiv la ideea că muzica, arta în general, mai pot face ceva împotriva depersonalizării lumii. Poate că într-adevăr nu pot, dar wozu artă (muzică) în acest caz? Şi unde este conştiinţa tragică? Muzica FADING CIRCLES este cât se poate de departe de tragedie. Ea pare să reflecte mai degrabă starea sufletească a „micii turme” care îşi aşteaptă smerită sfârşitul. Mă întreb dacă o astfel de atitudine poate să nască o artă viguroasă.

Elevating State – piesa cu numărul 4. Începe oarecum feeric, dar nu prin asta iese în evidenţă, ci prin soloul focos de la capăt, care ar pare să contrazică ceea ce am scris mai sus. Furie autentică nu se găseşte însă nici aici. Este o piesă meditativă. Asta e FADING CIRCLES, o meditaţie muzicală asupra dispariţiei – a relaţiilor interumane tradiţionale, a formelor tradiţionale de comunicare, a formelor tradiţionale de tradiţie etc. etc. Elevating State este totuşi nimic prin comparaţie cu:

Unconceivable Attraction – cea mai meditativă piesă de pe album. A se asculta citind Descartes.

Reflection – piesa care închide albumul. Se înrudeşte cu cea de titlu prin faptul mizează pe un riff peste medie de metalic (la standarde FADING CIRCLES), respectiv cu The Straight Way prin lumina pe care o răspândeşte. Albumul se încheie astfel la modul circular. Chitaristul Csiszer István mai impresionează o dată prin virtuozitate soloistică.

Cyber Whirlwind este o continuare frumoasă a debutului Soulburn. Dă impresia de lucru bine făcut. Rock progresiv aerisit, care dacă impresionează prin ceva, o face prin detalii. Din acest punct de vedere, muzica FADING CIRCLES are un predecesor românesc cât se poate de respectabil: CELELALTE CUVINTE. Interesant că n-am observat asta la Soulburn.