OST Mountain Fest 2011, ziua a III-a, Cetatea Râșnov, 24 iulie 2011

by Gabriel Szünder

Ce n-am văzut duminica la OST – MALPRAXIS. Sorry, din nou. De ce am râs duminica la OST – de AKRAL NECROSIS. Dacă a existat cândva o perioadă în care vopsitul pe corp(se) n-a părut ridicol, ea a trecut. Îmi place cum în Slay The Whore – deşi nu garantez că piesa a făcut parte din programul de la Râşnov – Octav cântă Slay the FUCKING Whore. Ca nu cumva cineva să-i acuze de fineţe. Din punct de vedere muzical însă AKRAL NECROSIS au fost mai buni decât WINTERHORDE. Ce-i al lor e al lor. De ce nici măcar să râd n-am avut chef duminica la OST – de !NSULT din Polonia. Normal că metal „alternativ” înseamnă variantă de DEFTONES şi mă întreb deja dacă activitatea milioanelor de copii nu e un preţ prea mare de plătit pentru existenţa originalului. Ţin minte că !NSULT au cântat o piesă intitulată Vagina dentata. Poate era despre Tori Amos.

După câte ştiu, EUFOBIA concertează mult în România dar eu acum i-am văzut prima dată. Am văzut în schimb anul trecut o altă trupă bulgărească, LAST HOPE şi judecând după acestea două, rockul este pe mâini bune în Bulgaria. EUFOBIA a fost cea mai old-school trupă de death din tot line-up-ul Mountain Festului şi după atâtea chestii new-school au sunat aproape exotic. Au avut şi ei nenorocul să cânte pe lumina zilei în faţa a vreo douăzeci de oameni dar şi-au făcut treaba bine.

DEATHDRIVE a readus hardcoreul în peisaj şi împreună cu acesta dinamismul caracteristic genului. Nede a fost al doilea vocalist care a ieşit cu microfonul în public. A fost în general multă mişcare pe scenă, dar trupa a găsit timp să-şi advertizeze puţin şi CD-ul şi DVD-ul. Sper că le-a cumpărat cineva. Cum eu am de o vreme albumul War Withinhélas, necumpărat – am reuşit să recunosc piesele Funeral, Circular Serpent, Metamorphose şi Remains Of The Day. S-ar putea să nu fi fost singurele de pe album, dar mai mult nu mă ajută memoria.

Invers decât în cazul L.O.S.T., am rămas cu impresia că SINCARNATE sună mai bine pe disc decât live. Mă rog, nu este o muzică foarte simplă şi nici uşor de urmărit în concert. Acele deep shadows şi brilliant highlights care caracterizează albumul As I Go Under nu s-au făcut simţite decât poate la Unbearable Lightness Of Guilt. Nu ştiu dacă am mai zis-o, dar este unul dintre cele mai bune titluri de melodii ever. Celelalte piese – Song Of Eternal Return, On Earth, The Furthest, Getting Over Iocasta – s-au risipit cumva în aer. M-am bucurat însă că au scos una (Sincerely Yours) şi din cufăraşul pe care scrie On the Procrustean Bed. Noaptea cea mai adâncă să învăluie de acum înainte toate concertele SINCARNATE, asta le doresc. Şi un sound mai solid.

METHEDRAS s-au prezentat ca nişte acrobaţi ai thrashului. Concertul lor a avut un ritm absolut demenţial, urmare, în parte, a unui truc destul de simplu – nu au făcut pauză între melodii. Dar deloc. Parcă ai fi ascultat Reign In Blood de două ori una după alta. Asta aproximează destul de bine şi durata concertului. Partea proastă e că în masa asta sonoră era destul de greu să mai distingi piesele. Până m-am prins că tocmai trudesc la Davidian s-a şi terminat. Ce să zic, n-a fost cel mai reuşit cover ce l-am auzit vreodată. Trupa a avut un succes atât de fulminant încât la capăt au mai cântat o dată Civil War (nu aia a lu’ GUNS N’ ROSES). E drept că Claudio, vocalistul, n-a precupeţit nici un efort în acest scop. Nu s-a mulţumit să organizeze cu publicul diferite jocuri de societate – rămâne în amintire un crowd splitting foarte reuşit – dar s-a dedat el însuşi la un crowd surfing, organizat cu concursul a vreo 7 oameni. M-am rugat la Dumnezeu să nu cadă peste gardul din jurul scenei. N-a căzut. (For the record, în afară de cele două piese amintite, METHEDRAS au mai cântat: Circle Of Fire, TDKM, Flag Of Lie, Slave Your Mind, On My Knees, Katarsis, Vermination şi Subversion).

Am stat o vreme destul de descumpănit şi n-am înţeles ce lipseşte concertului FEN. Ceva lipsea, da’ serios. Până la urmă răspunsul mi-a fost dat: clăparul. În această versiune puritană, piesele FEN puteau fi considerate, după gust, ciudate sau dezamăgitoare. Eu aş merge mai degrabă pe ciudat, deoarece membrii FEN au dovedit şi aşa că sunt muzicieni serioşi. Maniera lor reţinută de a cânta – au fost trupa care a comunicat cel mai puţin cu publicul – era de natură să impună respect. În plus, în loc să forţeze albumul Epoch, ce a apărut nu demult, au oferit o sinteză cuprinzătoare a operei lor de până acum. De pe Epoch n-au intrat în program decât două piese (The Giblet Elms şi Of Wilderness And Ruin), în timp ce de pe Malediction Fields au cântat trei (Exile’s Journey, As Buried Spirits Stir şi A Witness To The Passing Of Aeons). Preţ de o piesă (The Gales Scream Of Loss) au reuşit să evoce şi EP-ul de debut. Pe la A Witness To The Passing Of Aeons ar fi început să funcţioneze magia FEN, dar la momentul acela concertul era deja pe sfârşite.

Ceva a lipsit şi din concertul NEGURĂ BUNGET, dar în cazul acesta ar fi mai greu de explicat ce. Bine că n-a fost primul concert NEGURĂ la care am fost, aşa ştiu măcar că sunt capabili şi de mai mult. La Râşnov ceva nu s-a legat. Cred că aşa s-ar putea descrie cel mai bine situaţia: erau prezente toate elementele, dar nu s-au legat într-un ansamblu organic. Era şi mai evident la piese mai vechi, ca Hora Soarelui. Cele de pe ultimul album – Pământ sau Dacia Hiperboreană – au trecut ceva mai bine, dar puteai să ai şi aici impresia că nu NEGURĂ se află pe scenă, ci o trupă-tribut care încă nu şi-a intrat în formă.

La OST am avut însă ocazia să văd că NEGURĂ au fani. Din ăia adevăraţi. Ba nu m-aş mira să aibă şi ceva groupies. Într-un punct, când Agerul P. a zis ceva despre stelele de pe cer, o astfel de grupoidă a urlat într-un acces de entuziasm (posibil autoindus): „Nu sunt stele pe cer, voi sunteţi stelele!” Prea bună faza pentru a nu fi păstrată pentru posteritate. Aş fi curios, pe de altă parte, ce impresie au avut membrii FEN – fani NEGURĂ declaraţi – despre concert.

Poate că DIN BRAD a sunat mai bine. Din păcate n-am avut posibilitatea să verific.

Probabil că puţină lume a ascultat în ultimii douăzeci de ani ONSLAUGHT cu aceeaşi dedicaţie ca SLAYER sau KREATOR, dar asta nu înseamnă că trupa nu e în felul ei o legendă a thrashului. ONSLAUGHT îşi trăiesc acum a doua tinereţe, sunt chiar mai buni decât în prima lor tinereţe, atrag probabil mai multă lume decât în anii optzeci, au scos anul trecut un album überadrenalinizat, thrashul este din nou la modă etc. etc. Din toate aceste motive, ONSLAUGHT a fost alegerea perfectă pentru a headline-ui ultima zi de festival.

Dacă băieţii de la METHEDRAS au rămas acolo, au avut ce învăţa. De exemplu, că rapid şi brutal poate să fie oricine, dar nu oricine ştie să scrie melodii memorabile. Adevărul e că şi ONSLAUGHT au învăţat asta în ultimii ani. Este un lucru foarte bun că nu încearcă să-şi exploateze trecutul optzecist, deoarece nu pentru piese ca Let There Be Death şi Metal Forces merită ascultaţi, ci pentru Killing Peace, Sounds Of Violence sau Code Black. În contextul ultimelor însă, sună bine şi primele, aşa simpliste şi sălbatice cum sunt.

Fără concluzii. Sper să fie Mountain Fest şi anul viitor.