Rockmaraton, ediţia a XI-a, ziua a III-a, Pécs, Malomvölgyi Arborétum, 07.07.2011

by Gabriel Szünder

De pe lista lucrurilor de făcut înainte de moarte, intrarea „participare la concertul unei formaţii hardcore din New York” poate fi tăiată. A fost să fie MADBALL. TOTAL CHAOS a fost un bonus drăguţ. Dar să începem cu începutul.

Un festival e ca un supermarket muzical. Fiecare îşi alege din ofertă ce-i place şi merge acasă satisfăcut. Probabil de asta sunt aşa de populare. Partea proastă e că unii vin în mod evident pentru „sentimentul de festival” şi nu pentru trupe. Mă rog.

Rockmaratonul este un târg muzical cam înghesuit, dar situat într-o locaţie frumoasă „în sânul naturii”, unde metalul paşte alături de punk. În urmă cu câteva decenii aşa ceva s-ar fi lăsat cu bătaie. Acum, linişte şi pace. Metalheads, punk rockers, hip-hoppers – we respect you all! – exclamaţia entuziastă a lui Freddy Cricien din timpul concertului MADBALL ar putea fi adoptată ca motto al festivalului. În rest Rockmaratonul este saturat cu trupe maghiare cu un oarecare renume şi cu trupe străine fără nici un nume, la care se adaugă câte un headliner din zona regilor undergroundului. În ziua a treia a festivalului, de exemplu, au cântat DARK TRANQUILLITY.

Împărţirea pe scene a corespuns desigur cotei de popularitate a trupelor. ROAD şi DEPRESSZIÓ – primadonele noii generaţii de metalişti din Ungaria – au avut onoarea să cânte pe scena mare, în timp ce venerabilii moşnegi din OMEN au fost alungaţi în cortul Monster. Care se numea aşa pe motiv că festivalul a fost sponsorizat de băutura energizantă cu acelaşi nume. Asta nu ca reclamă gratuită, ci pentru evitarea confuziilor. Nu acela era locul de întâlnire a monştrilor sacri. Nuuu. Chiar dacă OMEN se întâmplă să fie într-adevăr monştri sacri – sau măcar dinozauri. Or, se ştie, istoria tinde să nu-i trateze cu blândeţe pe dinozauri. După ce au pierdut şansa să acceadă la statutul de legendă de care se bucură POKOLGÉP, OMEN încearcă acum să ajungă măcar la nivelul de popularitate la care se mişcă KALAPÁCS. Încearcă cu toată puterea. Nu cred că există vara aceasta festival în Ungaria la care OMEN să nu fie prezenţi.

Ne-am perambulat deci până la cortul Monster, mânaţi de hotărârea de a nu pierde în nici un caz concertul OMEN, mai ales după semieşecul celui de anul trecut de la festivalul arădean botezat – cum altfel – Monsters Of Metal. La Pécs OMEN au cântat într-adevăr cu prestanţa unor veterani. Nagyfi Laci se înălţa în partea stângă a scenei ca un veritabil monument al metalului. Elanul tineresc a fost lăsat în seama noului vocalist, Koroknai Árpád, care săracu’ poartă de unul singur povara responsabilităţii pentru succesul revenirii trupei. Dacă acest comeback nu va reuşi tare mă tem că Árpi va fi primul care va zbura. Până una alta, piesele OMEN sunt la fel de bune şi acum ca în urmă cu 15-20 de ani când au fost scrise.

Dilema festivalistului ne-a ajuns repede din urmă – metal clasic din Ungaria sau nebunie punk din California – astfel că după deliberări aprige am părăsit scena Monster şi am parcurs cei zece paşi care o despărţeau de cortul pe care TOTAL CHAOS păreau hotărâţi să-l demoleze.

Punkul, spre deosebire de alte genuri, e unul în care repetarea e oricând posibilă. Toate trupele capabile să dezbrace rockul de orice muzicalitate se întâlnesc exact în acelaşi punct. În asta constă de altfel valoarea ireductibilă a punkului, în această deconstruire mereu reluată a tuturor manierismelor muzicii rock. TOTAL CHOAS ştiu tot ce ştiau şi SEX PISTOLS (adică nu foarte mult). Rob Chaos ar putea chiar să-l joace pe Johnny Rotten într-un posibil film biografic. L-a jucat în orice caz pe scenă. Într-o variantă mai sportivă, să zicem. Muzica TOTAL CHOAS – concertul TOTAL CHOAS – e echivalentul unui răcnet. Şi, da, e haos total. Necunoaşterea discografiei TOTAL CHAOS nu a reprezentat nici o problemă. Rob a avut o serie de izbucniri antifasciste, care, trebuie să spun, sună foarte bine în Ungaria. Sună bine oriunde, dar mai ales în Ungaria. Era suficient să vezi ce se vindea la standul oficial de merchandise al festivalului.

This is not hardcore punk, hardcore metal, hardcore porno – this is New York hardcore. Aşa a zis maestrul Cricien şi a avut dreptate. Hardcoreul newyorkez – uşor de imitat, imposibil de reprodus. Măcar o dată în viaţă trebuie să ai parte de the real thing. Iar Freddy a tot explicat că MADBALL face parte din mişcare. Faţă de TOTAL CHAOS nivelul de muzicalitate a fost de-a dreptul stratosferic şi cu toate acestea concertul nu a fost mai puţin necioplit. În sensul bun al cuvântului. Aici stă ascuns secretul. Intensitatea a crescut de la o piesă la alta. Când credeai că mai mult nu se poate, Get Out a lovit cu puterea ciocanului lui Thor. RAHC la fel. Con Fuerza – efect ciudat al limbii spaniole – a sunat apoi şi mai periculos decât celelalte. Apropo, întotdeauna am crezut că doar acei muzicieni hardcore pot fi consideraţi „autentici” cu care ţi-ar fi frică să te întâlneşti seara pe stradă. Faţă de asta Cricien s-a prezentat ca un individ foarte prietenos, foarte preocupat ca publicul să se simtă bine. Şi de ce nu? Faptul că ai un mesaj nu înseamnă că trebuie să te iei foarte în serios. A fost în ultimă instanţă un show rock. N-aş da aşa ceva pe un concert METALLICA.

Uitându-mă la logo-ul DARK TRANQUILLITY cu alură steampunk am înţeles brusc că ei sunt poate singura trupă care ar putea reuşi acolo unde PARADISE LOST au eşuat cu Host. Poate că pe atunci nu venise încă vremea pentru astfel de experimente crossover, dar PARADISE LOST s-au comportat ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles că transformarea lor în DEPECHE MODE va fi interpretată ca o „evoluţie naturală”. DARK TRANQUILLITY însă, dacă s-ar găsi într-o situaţie în care ar trebui să se reinventeze ca trupă darkwave, nu cred că ar întâmpina dificultăţi. Mulţumită lui Stanne, DARK TRANQUILLITY sunt capabili în general să depăşească orice limitare de gen şi se prezintă pur şi simplu ca mare trupă rock. Stanne are stofă de rock star, chiar dacă n-o să ajungă niciodată aşa ceva. Wozu rockstars in dürftiger Zeit? Eu am stat totuşi cu ochii pe clăparul Martin Brändström. Am constatat cu consternare că din anumite unghiuri arată ca un Slavoj Zizek îndopat cu Prozac.

Am savurat aşadar în aerul răcoros al miezului de noapte clasice DARK TRANQUILLITY ca The Fatalist, The Lesser Faith, Misery’s Crow, Focus Shift sau inimitabila There In. Trupa a dispărut apoi fără nici un bis, ceea ce a produs oarecare consternare. Măcar ştiu acum că efuziunile de anul trecut de la Artmania au fost sincere.

Hasta la proxima, Freddy!