BUCOVINA, Duh EP (2010)

by Gabriel Szünder

Mare păcat că folk metalul nu a apărut ceva mai repede. Cel puţin din perspectiva formaţiile româneşti. În România anilor optzeci, folk metalul ar fi putut deveni cel mai mare fenomen pop-cultural al naţional-comunismului. Nu din răutate zic asta – chiar dacă nimeni n-o să mă creadă – mă minunez doar în câte moduri diferite poate fi instrumentat ideologic folclorul. Iar procesul prin care heavy metalul a ajuns în ultima vreme vajnicul apărător al tradiţiilor naţionale este cel puţin interesant. N-aş ezita să afirm că are ceva de-a face cu însăşi natura heavy metalului. În cazul în care punk-ul o ia spre valori naţionale, de exemplu, este foarte posibil să nici nu se oprească până la fascism. Heavy metalul a fost însă întotdeauna mai pur, mai naiv, mai infantil. Aici nu s-a întâmplat altceva decât că universalismul kitschului pseudo-eroic, pseudo-mistic şi hollywoodiano-istoric a fost înlocuit cu un particularism etno-folcloric (la fel de pseudo-eroic-mistic- istoric). Nu se mai cântă despre demoni şi vrăjitori, despre masacrarea dragonilor sau a indienilor din America, ci despre cuculeţ, despre lupul sur, paserea văzduhului şi mura câmpului. Un Julien Benda al metalului s-ar ţine de cap. Eu nu sunt el. Prefer să mă gândesc la multitudinea de noi posibilităţi. O Europă a naţiunilor prin folk metal! Şi în ce priveşte BUCOVINA, o cântare la Wacken tot e mai faină decât una la Cenaclul Flacăra.

Cei care au ascultat cu acribie Ceasul aducerii aminte, albumul de debut BUCOVINA – unul dintre cele mai bune albume de debut româneşti, de altfel – s-au aşteptat poate să găsească şi pe Duh câteva urme de black metal. S-au aşteptat degeaba. Ce a pierdut însă BUCOVINA în negreală, a câştigat în bogăţie, în profunzime. Departe de a fi întunecată, muzica de pe Duh este chiar foarte însorită, o mare afirmare a vieţii trăite pe munţi cu creasta rară, lângă izvoare susurătoare şi în armonie totală cu fauna locală.

EP-ul începe asemănător cu Ceasul aducerii aminte, adică cu un intro instrumental, ce se prezintă ca promisiunea unor desfătări metalice ulterioare. Pe Duh, însă, Vuiet negru de izvor rămâne una dintre cele mai metalice compoziţii. Şi nici măcar ea nu este atât de METALLICA ca Valea plângerii. Duh (piesa) şi Straja o cotesc deja spre PHOENIX, adică spre un gen de muzică pe care PHOENIX ar fi putut – ar fi trebuit – s-o facă în secolul XXI dar n-a făcut-o niciodată. Adevărata valoare a EP-ului este dată de Mestecăniş, ultimul cântec de pe disc, Bucovina, inima mea (acoustic reprise) fiind un fel de outro.  Fără să fie foarte lungă, Mestecăniş este o piesă amplă, teatrală, luată parcă dintr-o oper(et)ă rock. Conţine în acelaşi timp riffuri mai musculoase decât precedentele două. Aş fi curios dacă poate fi considerată un indicator al stilului următorului album.

Soundul şi designul EP-ului se datorează lui Dan Swanö, respectiv Costin Chioreanu, ceea ce înseamnă că Duh sună bine şi arată bine. Este un obiect frumos, pe care ţi-ai dori să-l ai. Eu, cel puţin, mi-aş dori. Dacă nu l-aş avea.