HARD, Even Keel (2011), Even Keel (2011)

by Gabriel Szünder

Albumul hard rock al anului 2011 este Forevermore de WHITESNAKE. Asta, să zicem, nu e o surpriză. Căci, în pofida activităţii binecuvântate a casei de discuri Frontiers, hard rockul n-o duce prea bine. Chestia e că, lăsând la o parte excepţii ca SCORPIONS sau trupa tocmai amintită, nu te mai aştepţi în ziua de azi la albume hard rock „mari”. Cel mult, te bucuri de ele când apar. E cazul ultimului WARRANT. Un disc pe care l-am aşteptat totuşi este noul HARD. Sigur, ca nivel de celebritate, HARD nu au nimic de-a face cu WHITESNAKE sau măcar cu WARRANT, dar din punct de vedere muzical se poate conta pe ei. Cu abia un an în urmă, Time Is Waiting For No One a reprezentat prima colaborare dintre trupa maghiară HARD şi cântăreţul suedez Björn Lodin şi a fost un album minunat. Ideea (mea) era că dacă prima dată le-a ieşit atât de bine, a doua oară vor crea ceva colosal. Nu s-a întâmplat aşa. Time Is Waiting For No One a fost mai bun decât Even Keel. Ceea ce nu înseamnă desigur că Even Keel e un album prost.

Ce s-a întâmplat totuşi? Unii – a se înţelege prin asta presa de specialitate din Ungaria – atrag atenţia că influenţa lui Lodin asupra procesului componistic a fost mult mai mare de data aceasta. Pare verosimil, căci Even Keel este mai apropiat ca stil de BALTIMOORE, trupa din care provine Björn, decât albumul HARD din 2010. Iată deci, Björn Lodin a reuşit să deturneze trupa maghiară HARD. Suedezul favorizează pesemne un hard rock mai direct, mai dur, cum ar veni, astfel că elementele blues care făceau discul Time Is Waiting For No One atât de atractiv, au dispărut aproape cu desăvârşire.

Mi se pare apoi că HARD s-au concentrat de data aceasta prea tare asupra conceptului de album hard rock optzecist. E drept că asta au şi promis în interviuri. Oricum, intenţia va fi evidentă pentru toată lumea la un minut după pornirea CD-lui – acesta începe cu un efect sonor ce sugerează introducerea unei casete în casetofon. Or, casete ascultam pe vremea când DOKKEN şi TNT erau regi.

Să nu se înţeleagă din cele de mai sus că Lodin ar fi stricat HARD-ul. Dimpotrivă, vocea sa rămâne în continuare unul dintre punctele tari ale trupei. Problema – în măsura în care asta reprezintă o problemă – este că Even Keel e puţin cam prea unitar ca stil. Cine poate să-şi închipuie cum ar suna un DEEP PURPLE mai recent care ar încerca să-l suplinească pe Jon Lord nu printr-un alt clăpar ci prin îngrăşarea soundului de chitară, are o idee despre ce înseamnă Even Keel. S-ar putea aminti şi nume ca Y & T, dar exclusiv ca reper stilistic, deoarece HARD nu clonează pe nimeni. Şi nici nu dau impresia, ca EDEN’S CURSE, că fac muncă arheologică. Even Keel este un album optzecist în sensul că are ceva din extravaganţa hard rockului din perioada aceea, nu are însă nimic din lipsa de substanţă ce caracterizează multe muzici înregistrate atunci. Even Keel mai are şi o eleganţă pe care rar o găseşti la albumele din ziua de azi.

Există două compoziţii baladistice pe discul HARD din 2011, Somewhere şi In Your Arms. Dintre cele două, In Your Arms este cea mai sofisticată, dar asta nu înseamnă nimic, deoarece Somewhere este momentul sublim al albumului. Are simplitatea, naturaleţea, perfecţiunea unui strop de ploaie. A fost scrisă de Lodin, de altfel. În ce priveşte celelalte piese, alegerea favoritelor e o chestiune de gust. Mie îmi plac de exemplu Keep Out şi Speeding Into Slow.

Soundul albumului merită de asemenea câteva cuvinte. În genul acesta, după câte se ştie, un sound slăbuţ poate să ucidă foarte uşor o muzică bună. Even Keel sună însă nu numai bine, dar, în locul unui sunet nostalgic, s-a optat pentru unul foarte la zi, ceea ce creează un efect de contrast interesant.

CD-ul apărut în Ungaria conţine ca bonus track varianta maghiară a cântecului Somewhere, rebotezată Várj úgy. Clipul piesei este vizionabil pe YouTube. Merită. Se vede acolo că Björn Lodin, pe lângă multele sale calităţi, are un talent lingvistic extraordinar.