FEN, Epoch (2011)

by Gabriel Szünder

Poate nu e valabil pentru artă în general, dar în ce priveşte muzica rock, termenul avangardă a ajuns să însemne azi mai degrabă marginalitate. Mai are, adică, prea puţină legătură cu sensul său etimologic. Pentru că nici curent principal nu mai există. Decât poate ca încercare a unor case de discuri agonizante de a-şi amâna sfârşitul inevitabil. Unii spun probabil că nu-i mare pagubă. E greu însă să fii avangardist dacă nu ai în avangarda a ce să te situezi. E greu să fii contestatar, revoluţionar dacă nu ai ce să conteşti, nu ai ce să înnoieşti. Aşa se face că mai nou contestatarii sunt făcuţi nu o dată după chipul şi asemănarea celor pe care-i contestă.

În 1974 Jon Landau punea pe hârtie celebra frază „am văzut viitorul rock n’ rollului şi se numeşte Bruce Springsteen”. Interesant în legătură cu ea nu e dacă Landau avea sau nu dreptate (înclin să cred că da), ci că muzica rock mai avea atunci o istorie. Ei bine – cum ar zice Patapievici – acum nu mai are. (Ceea ce nu înseamnă, de altfel, că nu are viitor.) Această explică şi de ce muzicile zise avangardiste sunt caracterizate nu o dată de oboseală şi prea des de cinism. Deşi poate nu atât muzica e problema, cât înverşunarea unor jurnalişti (deseori britanici) de a inventa permanent noi revelaţii ale rockului, de a convinge că există încă lucruri nemaiauzite, respectiv că asta reprezintă neapărat o virtute. Că nimic nu s-a schimbat. Nu este adevărat. Scena rock arată mai curând ca un imens bazar unde printre gunoaie mai găseşti uneori obiecte impunătoare şi puţin desuete, ce poartă urmele unei măiestrii demult uitate, dar şi mici artefacte ciudate, fascinante, a căror utilitate este imposibil de ghicit. Şi mai există şi în această postistorie artişti care îşi urmează cu obstinaţie propria cale, care, chiar dacă atrag mai puţină atenţie, au şansa să contribuie în cele urmă la conturarea unui nou mod de a vedea şi a simţi (muzica, cel puţin).

Faptul că membrii FEN, britanici fiind, enumeră printre influenţe trupe din România şi Ucraina – NEGURĂ BUNGET şi DRUDKH – reprezintă o altă schimbare de paradigmă. Dacă membrii FEN ar fi interesaţi să fure de la formaţiile din estul sălbatic câteva noi fragmente de mitologie – acum că toată lumea s-a săturat s-o molfăie pe cea nordică – şi câteva zorzoane muzicale pseudo-folclorice, situaţia ar fi fără îndoială ridicolă. Or aici este vorba de preluarea creativă a ceea ce s-ar putea numi spiritualitatea NEGURĂ BUNGET. Black metalul elemental este complet resemnificat din perspectiva (post-)rockului psihedelic. Muzica FEN se mişcă astfel la graniţa dintre vis şi coşmar, în spatele soundului black metal se întrezăreşte mereu chipul MOGWAI, sau invers, în spatele structurilor muzicale laxe caracteristice post-rockului, black metalului se întrezăreşte mereu ca o ameninţare latentă, îndepărtată. Tehnic vorbind, stilul albumului Epoch are într-adevăr o legătură îndepărtată şi mediată cu black metalul. O descriere a muzicii FEN este oferită într-un interviu chiar de Watcher: black metal-based music inspired by desolate landscapes and personal suffering. This may alienate – continuă el – those who seek to disassociate „humanity” from black metal but…we are not a traditional black metal band and musical expression without personal investment is empty. Frumos spus.

Întregul Epoch pare să fi crescut din piesa Colossal Voids de pe anteriorul The Malediction Fields. Albumul Epoch pare să crească el însuşi de la o piesă la alta. Primul cântec – care dă şi titlul discului – este o compoziţie oniric-evanescentă în care şoaptele lui Watcher devin treptat mai agresive, trecând spre capăt într-un mârâit black-metalistic. Ghost Of The Flood şi The Gibbet Elms trec peste ascultător ca două şuvoaie muzicale, izvorâte mai curând din post-rock decât din metal. Elms are ceva de-a face şi cu CURE.  Of Wilderness And Ruin înclină balanţa în mod hotărât spre metal, pentru ca Half-Light Eternal să surprindă printr-un sound care parcă ar fi rodul nunţii muzicale dintre Angelo Badalamenti şi, iarăşi, THE CURE. Pe lângă vocea lui Watcher, black metalul se insinuează pe Epoch sub forma soundului de chitară minimalist-jegos învăţat de la BURZUM. În Ashbringer, de exemplu, ecourile BURZUM sunt neaşteptat de puternice. În afară de aceasta, ultimele trei piese nu mai aduc nimic nou. Deşi întregesc frumos albumul, Half-Light Eternal rămâne punctul său culminant.

S-ar putea foarte bine ca FEN să fie cea mai interesantă trupă britanică de la MY DYING BRIDE încoace.