KISTVAEN, SHADOWSONG @ Flex, Arad, 27.10.2010

by Gabriel Szünder

Am zis iniţial că nu există trupă care să învingă amorţeala arădeană de miercuri, că evenimentul va muri în faşă din lipsă de interes. Puţin credincios am fost, dar noroc că n-am avut dreptate. Cântarea KISTVAEN tot a avut un aer intimist, iar cea SHADOWSONG a semănat efectiv cu o audiţie privată.

Variantă de afiş expusă la Arad nu conţinea numele SHADOWSONG, dar faptul că vor cânta „două trupe” a fost invocat ca explicaţie pentru preţul biletului, mai mare decât cel anunţat. Cine va fi însă acest misterios opening act nu prea se ştia. SHADOWSONG, spre lauda lor, s-au luat până la urmă foarte în serios. Nu păreau să-i afecteze că Flexul era aproape gol. Au avut un intro simfonic, în timpul căruia au ţinut un fel de moment de reculegere şi au rămas apoi atât de concentraţi de parcă ar fi cântat ceva complexităţi de tip ATHEIST. N-a fost chiar cazul. Au cântat însă un melo-death foarte corect, cu piese bine lucrate, lungi, dar nu la modul ostentativ. Cel puţin aşa mi-a sunat mie acolo. Spre sfârşit m-am întrebat dacă nu cumva le-au pus pe reluare, dar asta nu e neapărat vina lor. De atunci am ascultat şi ce au pus pe MySpace. Să zicem că e acel gen de blackdeath care puţin probabil că va schimba faţa lumii. Sau a muzicii.

KISTVAEN e, după câte se ştie, trupa despre care însuşi marele Niklas Kvarforth s-a pronunţat cu admiraţie. Asta îi califică, cred, la titlul de nouă senzaţie a black metalului românesc. Aşa că, miercuri-nemiercuri, era ceva ce trebuie văzut. Ar fi de efect să zic acum că n-a meritat, dar nu e cazul. Repet, multă lume nu era, dar Fane zicea că au venit oameni şi din alte oraşe. O fi fost aşa.

Cum albumul de debut KISTVAEN era la timpul concertului într-adevăr eine Unbekannte pentru mine, efectul muzicii a fost nereflectat, neprelucrat, crud, masiv.

Pe scenă, muzica KISTVAEN apare înfăşurată în jurul personalităţii lui Fane (trebuie făcut ceva cu numele acesta), ca o aură formată din cel mai profund întuneric. La început concertul a părut într-adevăr un performance lugubru de-al lui Fane, care, ca să-l citez pe colegul George Antoniu, a apărut în acelaşi outfit decrepit şi zdrenţuit, sugerând moartea, uitarea şi deşertăciunea. După două-trei piese muzica a început însă să-şi trăiască propria ei viaţă, să se desfăşoare în sinistre forme ofidiene. Este greu de formulat în cuvinte ce exact au unii muzicieni – cei importanţi, să zicem, cei la care merită să fii atent – în plus faţă de alţii, ce-i face să treacă dintr-o dată dincolo de nivelul celor care sunt doar bine pregătiţi din punct de vedere tehnic, dar cred că tocmai asta, că par să conjure muzica, nu să o cânte. Care atunci excedează şi capacitatea de analiză şi evaluare a ascultătorului. Chiar dacă unii nu sunt excedaţi niciodată de nimic. Dintr-un preaplin de spirit critic sau, dimpotrivă, în ideea că e bun tot ce riffuieşte.

Nu prea îmi place cuvântul „progresiv” şi de când orice piesă care depăşeşte în lungime patru minute – chiar dacă fiecare secundă în plus e prea mult – se cheamă progresivă nici nu văd ce utilitate mai are. Aş numi cu toate astea muzica KISTVAEN progresivă, pe principiul că maniera în care topeşte formele şi structurile rock tradiţionale are o reală afinitate cu experimentele halucinatorii PINK FLOYD din anii şaizeci, chiar dacă inspiraţia acestora venea de altundeva. Deşi, cine ştie. Mai degrabă asta decât black metal „depresiv”. Nu ştiu, mie black metalul nu mi s-a părut niciodată un gen foarte voios. Să nu mai spun că showul KISTVAEN mai curând m-a înveselit. Poate problema era că m-am dus la concert gata deprimat. Suferinţa vicarială a lui Fane are, se pare, un efect terapeutic. Pe unul dintre chitarişti l-am surprins însă de câteva ori zâmbind. Măi, măi. Ce se întâmplă aşa cu imigiul?