DORNENREICH, Flammentriebe (2011)

by Gabriel Szünder

Robert Plant zicea la un moment dat că muzica rock îşi pierde sensul când nu-şi mai are rădăcinile în blues. La nivel terminologic cel puţin – deşi aş fi tentat să zic că şi la nivelul conţinutului – este adevărat. E fără îndoială greu să mai surprinzi legătura între blues şi hardcore sau death metal, să zicem. Nu cred totuşi că acestea sunt genurile care au rupt definitiv firele ce le leagă de muzica rock. Şi cu atât mai puţin genurile gratificate zilele acestea cu prefixul „post”. Căci post-rockul e deseori nu atât „post” cât „abia dacă”. O parte semnificativă – chiar dacă nu neapărat cantitativ – a black metalului avangardist şi/sau ambiental a rupt însă aceste fire. Nu este desigur evident exact de unde îşi trăgea rockul inspiraţia, dar e sigur că aceste muzici se inspiră de altundeva. Cel puţin din această perspectivă pot să iau în serios şi „păgânismul” unor astfel de trupe. Căci despre bricolajul ideologic – filosofic pe care-l propagă nici nu merită vorbit. Ar fi, cu toate acestea, interesant de văzut dacă nu cumva „satanismul” îşi găseşte expresia într-o muzică ce se mişcă în coordonate mai tradiţionale, în timp ce „păgânismul” merge împreună cu una ce tinde să redefinească aceste coordonate.

DORNENREICH sunt din Tirol şi dacă mai era nevoie de o dovadă că black metalul s-a globalizat, iat-o. Nu-mi dau seama dacă Tirolul de azi mai are legătură cu imaginea din Sunetul muzicii (sau dacă a avut vreodată), dar e suficient să te uiţi la Austria pentru a înţelege de ce tineretul are nevoie de puţin escapism muzical. DORNENREICH au început şi ei cu black metalul – cum le stă bine unor rebeli fără cauză de la începutul secolului XXI – pentru a amalgama apoi în muzica lor diferite elemente folk şi acustice. Au mers până la a scoate în 2008 un album exclusiv acustic (intitulat In Luft geritzt). Flammentriebe reprezintă astfel revenirea trupei pe calea mai bătătorită a metalului. Parcă şi ELUVEITIE au avut o mişcare asemănătoare. Cu Flammentriebe, DORNENREICH chiar au căutat calea bătătorită, căci, dacă penultimul lor album era o suită împărţită în VIII părţi, aici e vorba de opt piese cu titluri, să le zicem, normale. Flammentriebe mai e, se pare, un album conceptual. Figura omului-foc din Flammenmensch revine aproape în toate celelalte piesele şi am impresia că filosofia subiacentă e una (pseudo/cuasi/cripto) gnostică. Cine e curios de aşa ceva se poate adânci probabil cu succes în profunzimile gândirii lui Eviga & Inve.

Din punct de vedere muzical, Flammentriebe este un album cu adevărat frumos, căruia nu prea are sens să-i cauţi cusur. Un album fascinant, cu capacitatea de a ţi se înstăpâni pe suflet timp de 45 de minute, o muzică ce dă mereu impresia că are acces la alte dimensiuni, chiar dacă impresia e, mai ca sigur, falsă. Spiritualitatea albumului e, cum se întâmplă de obicei, pură invenţie, dar muzica e dintre cele mai bune, aşa că problemă nu e nici una. Mai concret, muzica de pe Flammentriebe – învolburată precum aburii peste pământul reavăn, precum negura în bunget – oscilează între un black metal mai emoţional (Flammenmensch) şi unul mai nemilos (Tief im Land), între unul mai complex-progresiv (Wandel geschehe) şi unul mai masiv-doomoid (Fährte der Nacht). Vioara şi chitara acustică, cu atmosfera medievală pe care o creează, reprezintă aici elementul propriu-zis „uman”. Aceasta e, aş zice, şi principala virtute a trupei DORNENREICH, maniera în care combină elementele folk-acustice cu black metalul elemental. Der wunde Trieb şi Wolfpuls sunt cele mai bune exemple. Piesa ce închide albumul, Erst deine Träne löscht den Brand, are nu numai cel mai frumos titlu, dar este şi cea mai „post” în peisaj.

Flammentriebe este un album ce merită apreciat, mai ales acum când pluteşte asupra noastră ameninţarea noii capodopere a maestrului Vikernes.