INDIAN FALL, Fear 4 Stages (2010)

by Gabriel Szünder

Am zis anul trecut – şi probabil nu am fost singurul – că sper să nu treacă opt ani până la următorul album INDIAN FALL. Toate aşteptările au fost întrecute, căci, iată, la aproximativ un an după  Seasons In Equilibrium a şi apărut Fear 4 Stages. Nu e chiar un album, e un EP, dar ritmul este lăudabil. Mai ales că INDIAN FALL au schimbat între timp un vocalist.

Dacă Seasons a reprezentat un salt calitativ semnificativ (uimitor chiar) faţă de Pathfinder, diferenţa dintre Fear şi albumul cu numărul 2 nu este atât de mare. Există evoluţie, însă una mai degrabă graduală. Nu ştiu în ce perioadă au fost scrise, dar noile piese sugerează omogenizarea stilului de pe Seasons. Muzica INDIAN FALL pare să fi intrat într-un proces de maturare discretă. Acesta este un lucru bun, zic eu, chiar dacă, sincer vorbind, încrederea omoară elementul surpriză. Pot să-mi închipui de exemplu cum va suna următorul album INDIAN FALL, dar n-aş putea să fac asta în cazul NEGURĂ BUNGET. Deşi s-ar putea să mă înşel.

Cătălin Mierlea – zis şi Djeeckx, Dumnezeu să-l ierte pentru asta – l-a înlocuit Andrei Calmuc, dar asta nu a revoluţionat stilul INDIAN FALL în nici un fel. La o ascultare mai superficială ai putea să nici nu observi schimbarea. Cum să spun, Djeeckx – Digix? – nu este nici John Tardy nici Csihar Attila. De bună seamă nici n-ar ar fi necesar. Nu că n-ar avea personalitate, că n-ar fi capabil de lucruri interesante. Dimpotrivă, face multe pe EP – vocalizări black, death, cântec şoptit în Stage Two, cântec „curat” în Stage Four etc. Muzica INDIAN FALL integrează însă vocea în peisajul muzical. Nu are nevoie de acrobaţii vocale.

Fear 4 Stages este un EP, dar unul conceptual. Ar trebui să fie vorba în mod normal de o concepţie mică – din moment ce încape în patru cântece – aici însă nu e cazul. Frica este o temă cu greutate. Oricum, scurtimea discului este compensată de nişte titluri de piese hipercomplicate. Mi-e şi greu să fac legătura între acestea şi atmosfera compoziţiilor, mai ales că n-am acces la texte. Stage Three: Divinity – Despair îmi sugerează de exemplu mai degrabă angoasă decât disperare. Excepţie ar fi Stage Four: Fight – Triumph care are într-adevăr un aer triumfal. În ce priveşte mai concret cele patru staţiuni ale fricii, Stage One: Nature – The Beginning este o compoziţie atmosferică, ce trage puţin spre OPETH, asta cât timp lăsăm la o parte „progresivitatea”. Odată cu Stage Two: You – Fear discul începe să se metalizeze. Piesa este una „tipică” INDIAN FALL, conţine adică tot ce are trupa mai bun de oferit. Ilustrează, altfel spus, capacitatea formaţiei de a sublima death şi black metalul pentru a da naştere unei muzici cu contururi fluide, pe care unii o asociază cu CODE. Recitind cronica la Seasons am văzut că am amintit şi acolo de CODE. Nu poate fi un accident. Stage Three: Divinity – Despair este concepută asemănător. Se aud în ea – eu aud cel puţin – ecouri îndepărtate din death metalul scandinav şi se termină apoi într-o manieră oarecum floydiană. În fine, Stage Four: Fight – Triumph face, din punct de vedere stilistic, legătura cu Seasons. Este ceva mai directă decât ultimele două şi, în acord cu titlul, suflă în ea un vânt de libertate.

Fear 4 Stages mi se pare o soluţie de compromis. Piesele sunt bune, chiar foarte, dar ar avea mult de câştigat din situarea într-un context muzical mai amplu. Sau invers: aşa, în singurătatea lor în patru, pierd ceva.