KREPUSKUL, Game Over (2010)

by Gabriel Szünder

Game Over e un album greu. Greu de suportat. Mi-a luat cam o lună să-l ascult de două ori cap-coadă. Probabil nimeni nu e interesat de astfel de detalii biografice, dar fapt e că Game Over îţi pune nervii la încercare. Nu spun că KREPUSKUL ar fi o cauză pierdută. Am fost anul trecut la un concert de-al lor şi n-am suferit atacuri de panică, sau aşa ceva. Datorită parţial vorbelor de duh împrăştiate de Andu Ancheş printre piese, showul a fost suficient de distractiv. Nici muzica nu părea rea şi dacă e adevărat că pe viitor vor cânta cu doi chitarişti, vor suna şi mai bine. Oricum, live concepţia muzicală KREPUSKUL părea să funcţioneze.

Pe CD, dacă-l asculţi cu atenţie şi nu ca muzică de fundal, concepţia muzicală KREPUSKUL nu funcţionează. Tare mă tem că, în vocabularul membrilor trupei, stilul acesta se numeşte „progresiv”, sau, şi mai rău, „experimental”. În realitate, Game Over pare să reflecte concepţia unor copii de doisprezece ani despre ce ar putea însemna muzica interesantă. Cum Andu şi echipa sa sunt ceva mai maturi, cred că ce avem aici e în cele din urmă încercarea unor muzicieni de a face mai mult decât pot.

Reţeta de fabricare a albumului Game Over pare a fi următoarea: ia un număr de compoziţii blackdeath – blackened death, pentru a folosi un alt termen minunat – taie-le în bucăţi şi lipeşte între ele fragmente din alte piese (virtuale), având grijă în acelaşi timp ca părţile să nu aibă absolut nici o legătură între ele. Game Over funcţionează, adică, pe principiul contiguităţii şi nu cel al organicităţii. Astfel, chiar la început, Morning se prezintă sub forma metalului acesta primitivist, ornat cu vocea iritantă a lui Andu şi întrerupt exact la mijloc (se poate verifica în Winamp) cu nişte efecte jazzy-progresive, care lasă apoi din nou loc croncănelii. Break, dimpotrivă, începe acustic-progresiv, oarecum floydian – deşi n-au PINK FLOYD monopol asupra expresiei day after day – riffuieşte, jazzifică, riffuieşte şi tot aşa până la capăt. La fel e construită şi Voice – care parcă ar împrumuta de la FADING CIRCLES – şi Human, numai că pe măsură ce te apropii de sfârşitul discului şi părţile metalice devin tot mai obosite. Cârpăceala asta muzicală devine digerabilă în fix două cazuri: Fall şi Awake.

Ar mai fi de amintit Hamsters şi Game Over (piesa). Cele două ar fi putut forma împreună un EP promiţător. Hamsters nu e foarte diferită de celelalte dar are mai multă substanţă chitaristică şi merită, de bună seamă, premiul pentru originalitatea titlului. Game Over e un deathrash melodic fără ambiţii experimentale. Nu are nimic de-a face cu restul albumului, aşa că nu e nici o problemă cu ea. Nu ştiu cum să interpretez faptul că tocmai pentru asta au făcut KREPUSKUL primul videoclip.

Într-o lume paralelă, în care muzica ar fi judecată exclusiv după suprarealismul ei involuntar, albumul Game Over ar fi de 10. În lumea noastră reală e de 5. Media, dacă socotesc bine, e 6.