„Ceva foarte revoluţionar” – un inteviu cu Kalapács József

by Gabriel Szünder

Kalapács József este marele supravieţuitor al scenei metal din Ungaria anilor optzeci. A cântat pe albumele POKOLGÉP cu adevărat clasice. A petrecut primul deceniu postcomunist alături de Nagyfi László în OMEN, trupa pe care cei doi au fondat-o în 1990, anul în care au părăsit POKOLGÉP. În 2005, împreună cu foşti muzicieni EDDA, Kalapács a pus bazele unei formaţii hard rock, care, într-o componenţă schimbată, a păşit de atunci pe calea succesului internaţional. Albumele scoase în rândurile trupei care îi poartă numele i-au consolidat în ultimii zece ani statutul de icon al metalului maghiar. Pe care, după cum reiese şi din rândurile de mai jos, îl savurează fără complexe. Kalapács József ne-a acordat acest interviu cu ocazia concertului KALAPÁCS din 17 decembrie 2010 de la Arad.

Ai mai dat interviu pentru o publicaţie românească?

„Nu. Este primul. Va fi ceva foarte revoluţionar din punctul acesta de vedere.”

L-am întrebat vara aceasta la Peninsula pe Kukovecz Gábor despre primul concert POKOLGÉP în România şi mi-a spus o poveste foarte tristă. Tu ce îţi aduci aminte în legătură cu aceasta?

„Nu-mi aduc aminte de nimic. A trecut prea mult timp de atunci. Am o memorie incredibilă, de altfel, deseori am probleme serioase şi cu textele melodiilor. Deci n-am idee care a fost povestea. Primul concert din România de care îmi aduc aminte este unul cu OMEN, în nouăzeci şi ceva, la un festival din acesta generalist, cred că la Satu Mare, unde a cântat te miri cine. Am cântat alături de formaţii româneşti, de COMPACT de exemplu. M-am şi mirat ce înnebunită era lumea după ei, chiar şi rockerii unguri, deşi cântau un rock destul de căldicel, cam ca şi BIKINI la noi. Muzică rock de dans. Mă rog, se pare că muzica asta are trecere.”

Din punct de vedere artistic cum vezi diferenţa dintre cariera ta cu POKOLGÉP şi cea solo?

„Nu consider asta o carieră solo. Trupa se numeşte KALAPÁCS [„Ciocan”] din motive practice. Când m-am gândit la un nume pentru trupă, nu mi-a venit nimic mai bun în minte. Am părăsit OMEN la sfârşitul anului 1999 şi în 2000 deja s-a născut KALAPÁCS. Numele era ceva la-ndemână. Ar fi evident un nume şi mai bun dacă eu m-aş numi Varga János, de exemplu şi nu Kalapács József. În condiţiile acestea multă lume crede ca şi tine, că e un proiect solo. Nu este. Este o formaţie. Nici măcar că aş fi şeful ei n-aş putea spune, căci de problemele de zi cu zi ale trupei se ocupă chitaristul Weisz Kicsi [László].”

Dar ai avut un album solo în 1996, care din punct de vedere stilistic era mai degrabă hard rock decât metal.

„Da, acela este singurul meu album solo. A fost un experiment. Un experiment reuşit în proporţie de 30 la sută. De aceea nici n-am mai experimentat în continuare. Impresia mea e că ceea ce am încercat să scot din albumul acela nu s-a realizat. Materialul nu a reprezentat pentru mine acea împlinire la care am sperat şi de aceea nici nu am mai vrut să continui în direcţia aceea. Şi vina nu a fost în nici un caz doar a partenerilor mei. Nici eu nu fost în starea potrivită. Până la urmă formarea trupei HARD a fost continuarea firească a acelui proiect solo. După cele două albume ce le-am scos cu HARD sunt mai liniştit, mă simt mai bine în propria-mi piele. Am făcut trupa practic cu aceeaşi muzicieni cu care am înregistrat şi albumul solo. În ce priveşte materialul solo, probabil că nu aşa ar fi trebuit făcut, adică pur şi simplu cu oameni care îmi sunt simpatici, cu care gândesc la fel. Ar fi trebuit să-l fac cum fac şi alţii, să-i rog pe cei mai buni compozitori ai ţării să scrie ceva pentru mine, despre mine. Aşa, printr-un efort comun, sigur am fi nimerit câteva piese şi ar fie ieşit un album cu adevărat puternic. Nu vreau să denigrez însă albumul, a fost un lucru interesant, valoros. Conţine o serie de lucruri bune, dar conţine şi o serie de lucruri de care nu sunt mulţumit. Atât. Dar nu e nici o problemă, viaţa omului e plină de paşi greşiţi. Te împiedici, dar apoi mergi mai departe.”

Mai ai ceva legături cu trupa HARD în momentul de faţă?

„Cu Mirkovics Gábor, care a fost mult timp motorul trupei, apoi pentru un scurt timp motorul ei defect, am relaţii strânse până în ziua de azi, căci avem o firmă împreună. Toate activităţile mele muzicale – şi o parte din cele nemuzicale – se desfăşoară până în ziua de azi prin intermediul acestei firme. Suntem în contact zilnic. Conspirăm într-o serie de chestii, mă ajută permanent cu sfaturi şi eu pe el la fel.”

Înseamnă că te raportezi în mod pozitiv la HARDul englezesc.

„Acest proiect englezesc pe care Gábor l-a început cu BZ [Bátky-Valentin Zoltán], nici nu s-ar fi realizat fără încuviinţarea mea, sau – ca să folosesc un cuvânt urât – fără permisiunea mea, căci atât numele trupei HARD cât şi întreaga ei imagine au fost inventate de mine. Gábor, după ce s-a întors printre cei vii – a avut la un moment dat probleme serioase cu diverse substanţe toxice – m-a întrebat dacă aş fi de acord să scoată, sub numele de HARD, un album în limba engleză. El nu mai era interesat de varianta care cânta în maghiară, nici nu mai era membru acolo. I-am răspuns că bineînţeles, dacă are astfel de ambiţii, s-o facă. Eu nu mai aveam la momentul acela nici interesul nici timpul necesar să mă ocup cu trupa. Aşa a început HARDul englezesc.”

Dar nu cu Björn Lodin.

„Cântau pe undeva prin Anglia şi au reuşit să se certe cu BZ – cântăreţul lor maghiar de limbă engleză – deja după primul concert. I-am şi zis lui Gábor că după mine nu are sens să-şi bată capul cu un vocalist din Ungaria. Dacă vrea să se orienteze în mod serios spre Occident, să caute un cântăreţ acolo. Acum, despre Gábor trebuie ştiut că este o persoană foarte agilă şi în aceste câteva luni în care au cântat afară cu BZ a reuşit să-şi formeze contacte foarte serioase în rândul promoterilor de acolo. L-am sfătuit să dea un anunţ pe internet cum că trupa maghiară HARD caută vocalist. I-am zis că va fi şocat de cât de mulţi doritori din toată  lumea se vor găsi să cânte în trupa maghiară HARD. Şi a fost şocat. Aşa a început, deci. Björn Lodin nu era bineînţeles un nume necunoscut pentru fanii rock din toată lumea. A cântat de exemplu în opera rock Nostradamus, una care mult timp nu a putut fi pusă pe scenă din lipsa vocilor potrivite. A cântat acolo, la fel ca Jorn Lande, Glenn Hughes sau Joe Lynn Turner, nume serioase. Nikolo Kotzev, autorul operei şi unul dintre cei mai mari compozitori de muzică de film din lume, lucrase cu Lodin şi înainte de asta. Cred că pe primele două albume BALTIMOORE. Björn Lodin era deci o figură cunoscută. Paksi Endre [vocalist OSSIAN] are de exemplu trei discuri cu el, pe care le-a cumpărat cu mult înainte să ştie că activitatea lui Lodin va fi cândva legată de Ungaria.”

Înţeleg bine că ai avut un cuvânt de spus în alegerea lui ca nou vocalist HARD?

„Gábor mi-a arătat înregistrările pe care le-a primit, să vadă care îmi place. Le-a testat pe mine. Am o intuiţie destul de bună în treburile astea. Din punctul meu de vedere, cineva nu devine cântăreţ bun exclusiv pe baza vocii. Depinde şi de prezenţa scenică, de pozitivitatea prezenţei sale scenice, de energiile pe care le comunică de pe scenă. De accea îmi plac de exemplu vocaliştii trupelor ROAD şi DEPRESSZIÓ. Atât pe [Molnár] Máté, cât şi pe Franci [Halász Ferenc], îi consider cântăreţi ai dracului de buni. Poate că nu toată lumea i-ar considera buni în sensul clasic al cuvântului, dar sunt. Ascultam deci posibilii candidaţi şi am ajuns la Björn Lodin, care este un cântăreţ de nivel internaţional şi în acelaşi timp o prezenţă scenică deosebită. I-am spus lui Gábor, dacă omul ăsta este dispus să vină să cânte în HARD, în nici un caz să nu-l refuzi. În momentul de faţă Lodin s-a mutat deja în Ungaria, şi-a închiriat o locuinţă în Budapesta. S-a ataşat foarte mult de viaţa de aici, deşi posibilităţile lui sunt deocamdată limitate. Nu-i uşor pentru el. Poate ţi se va părea incredibil, dar nu-i este mai uşor decât unui ungur care ar pleca în lume să devină mare vedetă. El este străin aici şi trebuie să-şi creeze căile de comunicare cu publicul. Eu îl respect foarte mult pentru ceea ce face. Îmi place în general de el, este un individ simpatic şi un mare muzician.”

Mirkovics Gábor a reînfiinţat deci trupa şi a început să scoată albume în engleză. Există în momentul de faţă două trupe HARD, una cu tine şi una cu Björn Lodin?

„În momentul de faţă nu există două trupe HARD. Cu toate acestea, acel HARD maghiar nu s-a desfiinţat în sensul obişnuit al cuvântului. După ultimul nostru concert, la clubul Wigwam  – care a fost un mare succes, de altfel, un concert sold out – le-am spus celorlalţi că nu vreau să ne transformăm în propria noastră trupă-tribut, că trupa aceasta a cântat în această componenţă pentru ultima oară. La momentul acela nu mai eram decât doi membri fondatori în trupă, Csillik Zsolt şi cu mine. De aceea am şi spus că trupa în acea componenţă nu va mai cânta niciodată. În rest, nu este ceva definitiv. Sunt convins că voi mai concerta cu HARD. Acum nu am nici timp nici energie pentru aşa ceva. Şi nici nu cred că ar fi momentul. Ne-am împrăştiat foarte mult. Free [Béres Ferenc] a plecat în Vest, Marci [Váry Zoltán] este prea ocupat în calitatea sa de vocalist în KISS FOREVER BAND. Gábor la momentul acela tocmai se scosese din ring cu ajutorul alcoolului. După ce am rămas doar doi, am căutat la început parteneri cu care să continuăm trupa şi am găsit nişte muzicieni foarte buni, dar cu care la nivel creativ nu ne potriveam. Pentru ca o trupă să trăiască, nu doar să cânte, este nevoie de un parteneriat creativ. Nu a existat aşa ceva. Când ne întâlneam nu se simţea electricitatea în aer, nu se întâmpla nimic ce s-ar fi putut numi creaţie. Nimic de genul acesta. Încă o dată, nu spun că nu erau muzicieni buni, că, alături de partenerii creativi potriviţi, n-ar capabili să scrie cele mai frumoase cântece de pe lume. Istoria muzicii rock este plină de cazuri în care s-au întâlnit mari muzicieni şi au făcut împreună un mare zero. S-a întâmplat asta şi cu cele mai mari staruri. Majoritatea aşa-numitelor supergrupuri s-au dus la dracu’. Este cam ca şi cum te-ai pune să construieşti femeia perfectă decupând din diferite fotografii cei mai frumoşi ochi, cel mai frumos nas, cele mai frumoase buze, cei mai frumoşi sâni, cele mai frumoase coapse etc. Le pui laolaltă şi constaţi că a ieşit un gnom. Trebuie să fie frumoase împreună, nu perfecte separat. Şi muzica este aşa. Paksi Endre a scris cândva un cântec pe care nu l-a mai înregistrat niciodată, dar mie mi-a rămas în minte. „Chitara rock n’ roll e ca o femeie / Trebuie să-i cunoşti trupul de vrei s-o faci să cânte” – spunea el acolo. O femeie nu trebuie să aibă neapărat cei mai frumoşi ochi, cele mai frumoase buze ş.a.m.d., pentru a fi atractivă. E sută la sută adevărat şi pentru muzică. S-au întâlnit la un moment dat patru muzicieni care nu ştiau să cânte foarte bine la instrumente şi au format BEATLES. Împreună au făcut ceva inimitabil, ceva nepreţuit, inclusiv în bani, în drepturi de autor.”

Revenind la KALAPÁCS, aţi cântat până la urmă la festivalul Keep It True din Germania?

„Sigur.”

Cum a fost? Bănuiesc că majoritatea publicului nu era formată din rockeri unguri.

„Majoritatea? Dacă au fost trei unguri acolo. Am vorbit cu ei după concert. Cel mai interesant şi mai frumos lucru în legătură cu concertul a fost că am vorbit acolo cu un grup de fani din Mexic, care ne-au spus explicit că s-au hotărât să vină la Keep It True în momentul în care au aflat că vom cânta şi noi. Ne mai scriseseră şi pe MySpace, la care eu, de altfel, nici nu mă pricep. A fost apoi acolo un grup din China. Cred, cel puţin, că erau chinezi. Foarte greu am înţeles ce spuneau. Eu nu prea ştiu engleză, iar ei nu ştiau deloc. Ei nu au venit explicit pentru noi, dar ne-au spus că şansa să ne vadă live a însemnat foarte mult pentru ei. Şi m-am mirat, îţi dai seama, că era atât de important pentru ei, că auziseră de noi, că ne cunoşteau piesele. Şi i-am auzit cântând în maghiară! Când m-au căutat organizatorii, le-am spus că nu am acum energia necesară să învăţ piesele în engleză, că nu vom cânta decât dacă va fi bine şi în maghiară. Au fost de acord. Aşa că am cântat în maghiară şi i-am auzit şi pe asiatici cântând în maghiară.”

Acolo aţi cântat doar din repertoriul POKOLGÉP, nu?

„Da. Aşa am şi ajuns acolo. Organizatorii vroiau iniţial un concert POKOLGÉP, dar cu cântăreţul originar, adică cu mine. Prima dată i-au căutat pe ei, care au refuzat, din lipsă de timp, cică. Un redactor de la revista poloneză Hard Rocker le-a sugerat apoi organizatorilor să mă caute pe mine. M-au întrebat dacă într-adevăr n-am timp. Le-am spus că am şi, dacă anumite condiţii sunt date, în principiu suntem dispuşi să mergem. Mi-au spus că fuseseră refuzaţi de POKOLGÉP, dar eu nu am vrut să mă bag în treburile lor. Poziţia mea era că trupa KALAPÁCS, care stăpâneşte foarte bine cea mai mare parte a operei POKOLGÉP, este dispusă să cânte. În ultimă instanţă şi UDO cântă ACCEPT, şi HALFORD cântă JUDAS PRIEST.”

Văd că pui mare accent pe continuitatea dintre POKOLGÉP şi KALAPÁCS.

„Da. În ce priveşte heavy metalul există continuitate între diferitele mele faze creative. Dacă cineva ascultă POKOLGÉP, OMEN şi KALAPÁCS din acest punct de vedere, cred că această continuitate va fi evidentă. Dacă asculţi ce am făcut eu cu POKOLGÉP şi ce au făcut apoi cu Rudán Joe – sau ce vor face de acum înainte cu noul cântăreţ – vei observa, dimpotrivă, diferenţele. Îl iubesc pe Rudán Joe, suntem prieteni foarte buni, dar ce a făcut el cu POKOLGÉP este altceva decât ce am făcut eu. Diferenţa este foarte mare. Din punct de vedere ideatic, din punctul de vedere al conţinutului muzical, cele două chestii nu au nimic de-a face una cu alta. Întotdeauna am avut un rol foarte important în constituirea pieselor. Chiar dacă nu eu le-am scris, am avut rolul unei oglinzi îndreptate spre compozitor. Am avut o influenţă importantă asupra conturării formei finale a melodiilor, sau, dimpotrivă, am fost la originea lor. Aşa s-a întâmplat în POKOLGÉP, apoi în OMEN şi aşa se întâmplă acum în KALAPÁCS. Pentru mine este vorba deci de un proces fără întreruperi. Nu şi pentru trupe. Pentru ele schimbarea vocalistului reprezintă o piatră de hotar. Ei trebuie să înceapă să scrie cântece pentru un nou vocalist, care le cântă desigur şi pe cele vechi, dar spiritualitatea acestora nu este a lui. Spiritualitatea, conţinutul ideatic al cântecelor sunt ale mele, nu sunt ale lui. Se poate identifica desigur cu ele, căci şi publicul aşa ajunge să iubească aceste cântece, că se identifică cu ele. Totuşi, situaţia unui cântăreţ este puţin diferită. Eu m-aş putea identifica de exemplu cu foarte puţine trupe din Ungaria. În ce priveşte heavy metalul, doar cu OSSIAN. Este singura trupă a cărei spiritualitate este apropiată de a mea. Cu oricare alta, în care n-am avut rol creator, mi-ar fi greu.”

Am citit că pe ultimele două albume KALAPÁCS ai scris singur toate textele. Întotdeauna mi s-a părut că textele au un rol special în rockul maghiar, aşa că aş fi curios tu de la cine ai învăţat cel mai mult în domeniul acesta?

„Am scris texte şi mai demult, dar nu le-am dat importanţă atât de mare. În rest, nici nu ştiu, ca autor de texte cred că toată lumea ar trebui să-şi urmeze propria cale. Pe de altă parte, sunt persoane şi în acest domeniu pe care le apreciez foarte mult. Miklós Tibor, de exemplu, care a tradus versurile pentru musicaluri ca Jesus Christ Superstar, Hair sau West Side Story, Bródy János, textierul ILLÉS sau Adamis Anna, care a scris câteva texte frumoase pentru LGT.”

În încheiere, o altă întrebare care mă preocupă: de ce crezi că în Transilvania trupele maghiare clasice de metal au încă şi azi succes mai mare decât formaţii ca SUBSCRIBE de exemplu?

„SUBSCRIBE n-au succes mai mare nici în Ungaria. Au doar o imagine mai modernă, mai trendy. Dacă mergi la concertele lor, nu vei vedea mase de oameni. Să nu crezi că vreau să-i vorbesc de rău, căci sunt nişte muzicieni extraordinari. Eu văd diferenţa dintre publicul din Ungaria şi cel din Transilvania – pe baza unei experienţe destul de superficiale, ce-i drept – în faptul că cel de la voi parcă ar avea gusturi mai bune. În Ungaria multe prostii au succes şi aici parcă n-am observat aşa ceva.”

Cred că publicul de aici este mai puţin influenţat de mass-media din Ungaria.

„Poate mass-media de aici e mai serioasă.”

Mă îndoiesc.

„Mass-media din Ungaria este groaznică. Nu ţi-ar veni să crezi cu câtă energie încearcă să convingă lumea să mănânce căcat. Şi lumea mănâncă.”

La asta chiar că nu se mai poate adăuga nimic. Mulţumesc pentru interviu!