Slayer, World Painted Blood (American, 2009)

by Gabriel Szünder

Vreau să spun din capul locului că nu aş da mai puţin de 10 pe un album SLAYER, nici dacă ar conţine coveruri JAMES BLUNT. Nici dacă ar fi lucrat de Timbaland. Nu că ar exista pericolul.

World Painted Blood nu conţine aşa-zise “surprize”. King şi Hanneman încă îşi abuzează instrumentele în cele mai neruşinate moduri. Lombardo este încă adevăratul baterist din iad, cum deja pe vremea când nici nu se vorbea de blast beaturi. Araya este în continuare vocea nihilismului, deşi în ultima vreme se declară cu plăcere catolic în interviuri. Ca să vorbeşti despre World Painted Blood ar trebui să vorbeşti despre ce reprezintă SLAYER. Mi se pare inutil. SLAYER reprezintă chintesenţa brutalităţii muzicale. Indiferent că e vorba de metal sau hardcore. Orice ar fi venit după ei, oricât de death sau black, oricât de SLIPKNOT ar fi fost, nu a reprezentat prin comparaţie decât o deviere sâcâitoare de la subiect. Interesant este însă că SLAYER nu au lăsat-o niciodată mai moale, nu au încercat niciodată să se schimbe, nu au făcut niciodată compromisuri calitative sau stilistice. Asupra lor nu a lăsat urme nici schimbarea modei, nici simpla trecere a timpului. Faptul că la vârsta asta mai pot cânta aşa înseamnă că pentru ei muzica nu era doar o defulare a frustrărilor adolescentine, respectiv că nu s-au mulţumit cu câteva experimente de forţare a graniţelor heavy metalului. Dacă n-ar suna idiot, aş zice că SLAYER este poate prima trupă din istoria rockului care au transformat pura brutalitate muzicală într-o formă de artă. În orice caz, în ziua de azi, respectul de care se bucură SLAYER este practic universal. În urmă cu câţiva ani, nimeni altul decât ICE T – care încă nu era actor de mâna a doua în seriale de mâna a doua, ci sperietor de americani în BODY COUNT – se referea la SLAYER ca o influenţă muzicală.

În jurul sfârşitului de mileniu, SLAYER au scos Diabolus In Musica şi God Hates Us All, două albume care pentru ei ar putea fi considerate experimentale, ca şi cum ar fi vrut să arate că se pot măsura cu tinerii titani de tip MACHINE HEAD. Christ Illusion a ieşit apoi poate chiar prea old school. Poate de bucurie că s-au regăsit cu Dave Lombardo. Faţă de asta, World Painted Blood este un album făcut în dulcele stil clasic, adică cel al epocii Reign In BloodDivine Intervention. World Painted Blood este un album bun, un album mare, şi asta la standarde SLAYER.

Kerry King promitea un World Painted Blood mai apropiat de Seasons In The Abyss. Aşa cum arată, discul are ceva şi din South Of Heaven şi din Reign In Blood. Probabil la asta se referea. World Painted Blood, piesa de titlu a noului disc, sau Beauty Through Order au ceva din atmosfera hipnotică a piesei ce dădea titlul albumului amintit mai sus, Seasons In The Abyss. Cu toate că şi pe Divine Intervention se găseau chestii ca Serenity In Murder. În orice caz, opusurile ultrarapide eu le asociez mai degrabă cu Divine Intervention decît cu Reign In Blood. Probabil datorită soundului. Unit 731 chiar loveşte ca Dittohead. Cel puţin o treime din noul album a fost conceput la această viteză. Public Display of Dismemberment este o demenţă thrash absolută. Cele mai bune piese se află, după mine, în ultima parte a albumului. Human Strain şi Americon sunt melodii mai aerisite – faţă de Psychopathy Red, care este un standard SLAYER – ceva mai “hevi”. Playing with Dolls sună în primele două secunde parcă ar fi AC / DC. Not of This God, care închide albumul, este poate cea mai complexă compoziţie de pe el.

Nu pot decât să mă repet: împreună cu Crack the Skye de MASTODON şi Faith Divides Us de PARADISE LOST (şi Endgame de MEGADETH),  World Painted Blood este unul dintre cele mai bune albume metal ale anului.