SINCARNATE, As I Go Under (2010)

by Gabriel Szünder

Poate că e prea mult de cerut, dar aş vrea să cred că experienţa noastră istorică central-sud-est-europeană atât de specifică şi-ar putea găsi într-un fel sau altul expresia în muzica ce se naşte în această zonă. Bine, poate că trupele care îşi taie o cale cu adevărat proprie – ca MASTER’S HAMMER sau NEGURĂ BUNGET – nu pot, prin natura lucrurilor, fi multe. Dar atunci măcar starea fluidă în care se află scena rock-metal, inexistenţa canoanelor cristalizate – ca în heavy metal la începutul anilor optzeci, în thrash la mijlocul lor, în death la începutul anilor nouăzeci – cred că ar trebui să acţioneze ca un catalizator al creativităţii. Ar trebuie să existe un fel de foame, o nevoie de afirmare trăită la modul aproape disperat, care, singură, să compenseze lipsa de mijloacelor tehnice şi materiale. Şi aşa ajungem la trupa al cărei album de debut face obiectul acestor rânduri. Căci, în situaţia în care în doom-death s-a zis cam tot ce era de zis, SINCARNATE par să se fi aruncat asupra genului cu hotărârea de a săpa şi mai adânc, de a stoarce şi ultimul strop de suflet din el.

Drept consecinţă, As I Go Under este un album greu (digerabil). Lung, complex, fără concesii făcute dorinţei candide a ascultătorului de a se simţi bine. Nici On The Procustean Bed (iată un bun titlu românesc) nu a fost un material uşor, dar pe album totul apare la dimensiuni mărite. Urieşeşti. Cele două discuri sunt, comparativ, cam ca the incredible Hulk faţă de doctorul Bruce Banner. Ceea ce e o glumă, desigur, în condiţiile în care nu e nimic de glumit în legătură cu As I Go Under. Albumul de debut SINCARNATE e unul serios. Nici măcar nu e necesar să-l asculţi pentru a face constatarea asta. E suficient să te uiţi la ambalaj. Coperta şi grafica CD-lui, realizate de Costin Chioreanu, sunt impresionante, bookletul conţine nu numai textele pieselor ci şi o contextualizare spirituală a lor, iar textele sunt întreţesute de referinţe mitologice şi spirituale (iar pentru asta e suficient să citeşti titlurile). În şi printre melodii sunt inserate diferite excerpte sonore care au un efect interesant: deşi rarefiază ţesătura muzicală, fac atmosfera mai apăsătoare. Nurturing The Gods Of Doubt începe, de exemplu, cu incantaţii tibetane. În general ele sunt luate însă din filme. Unbearable Lightness Of Guilt conţine un insert din Passion Of The Christ, film care se potriveşte foarte bine cu starea sufletească a albumului. Pe de altă parte, fragmentul de monolog din The  Wrestler, inclus în Rituals Of Obnubilation este complet resemnificat. Când este rostit de Randy „The Ram” Robinson în film nu sună nici pe departe atât de tragic. De bună seamă, acestea n-au legătură cu muzica, dar au legătură cu concepţia generală a albumului.

As I Go Under e, apoi, foarte coerent ca atmosferă. Probabil acesta e şi modul în care funcţionează cel mai bine: ca un întreg, ascultat de fiecare dată de la un capăt la altul. Piesele combină diferite nuanţe de melancolie, nostalgie şi disperare, ceea ce este, fără îndoială, valabil pentru întregul gen doom-death, dar SINCARNATE o fac totuşi într-un mod fascinant. În Getting Over Iocasta, de exemplu, în care riffurile grele sunt bântuite de câteva acorduri tânguitoare de pian. I Defy Absurdity, apoi, începe destul de sympho, evoluează spre una dintre cele mai brutale piese de pe disc, dar cade în mod repetat într-un fel de melancolie. Dacă pe EP se auzea ceva PARADISE LOST (ăla vechi), aici referinţa canonică ar fi mai degrabă MY DYING BRIDE, dar şi asta mai mult la un nivel formal. Unele piese – Doomed As We Are sau Unbearable Lightness Of Guilt – trimit în acelaşi timp dincolo de metal, spre rockul gotic. Cea din urmă începe aproape ca un cântec LACRIMOSA.

Sunt curios în ce direcţie se va mişca SINCARNATE după As I Go Under. Adică, dacă vor aprofunda această abordare progresivă, sau, din contră, îşi vor simplifica muzica. În ce mă priveşte, cred că una sau două piese mai directe nu ar fi dăunat nici albumului acesta.