MONSTERS OF METAL, Arad, Sala Victoria, 17.12.2010

by Gabriel Szünder

Despre trupele arădene nil nisi bonum, aşa că despre WINGS deocamdată nil. De data asta au avut scuza că n-au cântat deloc. Măcar le-a ajuns numele pe tricou. Împreună cu un logo destul de arătos. Apropo nume, WINGS se numesc în ultima vreme WINGS OF DESTINY. De unde se vede că tot am avut dreptate şi nu e cea mai bună idee să-ţi botezi trupa la fel ca Paul McCartney. Mă tem însă că mulţumiri nu voi primi din partea lor.

Despre GRIMEGOD, de bine. A fost, la o adică, cel mai fain concert de-al lor la care am avut norocul să asist. Poate datorită calităţii soundului – consecinţă a unui soundcheck foarte minuţios – poate datorită preocupării de a ieşi bine din comparaţia cu trupele care au urmat după ei. Deşi GRIMEGOD au mai cântat în deschidere şi la formaţii mai mari decât acestea. Oricum, au sunat şi au arătat foarte profi şi au dat un concert valoros în sine, nu doar pe principiul că e de bun simţ ca festivalul să fie deschis de nişte arădeni. Am făcut la capăt un mic sondaj de opinie printre out of towners (cei pe care-i cunoşteam, desigur), care în general nici nu auziseră de GRIMEGOD – de unde se vede ce înseamnă „underground” în expresia „undergroundul românesc” – şi impresia a fost fără excepţie pozitivă. Noi restul, care îi cunoşteam, am avut ocazia să mai constatăm o dată câtă greutate au live piese ca Falling Star, Godless Cry sau Song Of My Beautiful End, care la vremea lor au fost înregistrate în condiţii tehnice mai degrabă precare. Ultima au prezentat-o în toată monumentalitatea ei şi au dedicat-o memoriei unui prieten mort de curând.

Pe tricoul „oficial”, festivalul s-a numit până la urmă Monsters Of Metal. Putea să se numească şi Big Four în variantă ungurească, cu toate că pentru asta ar fi trebuit să fie prezenţi şi OSSIAN. Aşa a fost un Three Out Of (The Big) Four şi acesta rămâne marele merit muzical al evenimentului. Nici în Ungaria nu se întâmplă prea des să vezi trupele astea împreună pe o scenă. BLOODY ROOTS nu au intrat în numărătoarea de mai sus, deoarece ei au venit ca un fel de opening act de partea maghiară. Au venit probabil la pachet cu MOBY DICK, ceea ce nu înseamnă însă că au făcut o treabă de mântuială. Ba, ca să anticipez un pic, au cântat mai bine decât MOBY DICK. Pentru cine nu ştie, BLOODY ROOTS e un side project al cântăreţului MOBY DICK, Schmiedl Tamás, rod al frustrării sale legate de lunga inactivitatea a trupei din ultimii ani. BLOODY ROOTS şi-au scos anul acesta CD-ul de debut intitulat Isten kezében, care în Ungaria s-a bucurat de o primire entuziastă. Albumul este atât de apropiat de lumea trupei-mamă încât, la apariţia lui, nu am fost singurul care a crezut că Schmiedl se gândeşte serios la postistoria MOBY DICK.

BLOODY ROOTS au început concertul fără mari complicaţii cu Késői fohász, piesa ce deschide şi singurul lor album şi au prezentat apoi o variantă in nuce a acestuia. Thrashul old school practicat de trupă se înscrie foarte bine în revivalul din zilele de azi, atâta doar că, prin persoana lui Schmiedl, formaţia se poate reclama de la o istorie ce comandă respect. În acelaşi timp, Isten kezebén fiind un album făcut cu colaborarea unei serii lungi de invitaţi, unele piese ies din graniţele stricte ale genului. Ca Ne add fel, de exemplu, care este mai metalcore-hardcore. Reduse la un thrash pur şi dur – ceea ce nu e probabil cel mai bun lucru ce se putea întâmpla cu ele – au fost însă cele două coveruri SEPULTURA cântate la capăt, Roots, Bloody Roots, evident, şi Refuse/Resist. Numele obligă, totuşi. N-am idee cum trebuie să fie să începi la 46 de ani (aproape) de la zero, dar, judecând după concert, Schmiedl pare hotărât să exploateze situaţia la maxim.

Semnificaţia heavy metalului maghiar se poate explica probabil cel mai bine aşa: pentru un rocker ungur, sau, mă rog, româno-maghiar, din punct de vedere strict subiectiv, nu există diferenţă între IRON MAIDEN şi POKOLGÉP, între JUDAS PRIEST şi OSSIAN. Adică, la vremea aceea – între 1986 şi 1992, să zicem – să fii fericitul posesor al unui vinil cu oricare dintre aceste patru trupe era un lucru la fel de mare. În ceea ce-l priveşte pe Kalapács József, el este Dickinson şi Halford într-o persoană, un adevărat zeu – OK, semizeu – maghiar al metalului. Mă îndoiesc că există cineva în zona aceasta, care a crescut în anii optzeci pe metal şi pentru care Kalapács nu a însemnat la un anumit moment foarte mult.

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar în 1990, când POKOLGÉP au început să cânte pe la noi, i-am pierdut de fiecare dată. Acum trupa nu mai concertează în componenţa originală, dar, printr-o coincidenţă frumoasă, am reuşit să văd într-un singur an cele trei formaţii care duc mai departe moştenirea POKOLGÉP. Din punct de vedere muzical, KALAPÁCS este o trupă mai musculoasă decât noul POKOLGÉP, cu Tóth Attila la microfon şi aşteptările faţă de concert au fost mari. Mulţi au venit la sala Victoria numai pentru KALAPÁCS. Păcat că până la urmă showul a fost înecat într-un sound anemic. A fost singura trupă care a sunat slab în seara cu pricina, nu ştiu care e explicaţia.

O picanterie legată de Kalapács Jozsef e că omul despre care pe vremuri umbla vorba „fain, fain POKOLGÉP, păcat că Kalapács nu ştie să cânte” a ajuns mai nou să performeze în opere rock. Cum vocea puţin probabil să i se fi schimbat, se pare că a învăţat s-o folosească. Bravo lui. KALAPÁCS au o serie de albume (egal de) bune şi nu cred că a avut cineva emoţii în legătură cu setlistul. Pe când am revenit în sală, după discuţia cu Schmiedl Tamás – o sală imensă, de altfel, nemaiumplută pentru un concert rock probabil de prin 1990 – trupa era pe la piesa Megszállott. Cum ziceam, soundul a fost sub orice critică, aşa că titlurile neanunţate erau foarte greu de recunoscut. Noroc că Iosif Kalapács – fără îndoială cea mai jovială prezenţă ce a apărut vreodată pe o scenă metal – a vorbit practic tot timpul (când nu a cântat). Surpriza a ţinut de lipsa de complexe cu care Joseph K. se sprijină pe moştenirea POKOLGÉP. Spre sfârşit a prezentat un set compact format din piesele clasice. Pură plăcere. În cadrul concertului KALAPÁCS a avut loc şi cel mai tovărăşesc episod al serii, când au urcat pe scenă Koroknai Árpád, noul vocalist OMEN şi Lovas Gábor, patronul spiritual al festivalului, pentru a cânta împreună cu József Mindhalálig rock n’ roll. Pur spirit rock n’ roll.

Dacă cineva mi-ar fi pus pistolul la tâmplă şi m-ar fi somat să aleg un singur concert dintre cele patru, aş fi ales MOBY DICK. Deşi erau singurii pe care i-am mai văzut live. MOBY DICK nu sunt nici TESTAMENT nici EXODUS, dar au fost şi ei acolo la naşterea thrash metalului şi, cum se mai spune, cine ştie unde ar fi ajuns dacă nu s-ar fi născut în Ungaria. Rămân oricum autorii primului album thrash de pe meleagurile maghiare. (Aş vrea să cred că le voi regăsesc numele în analele deocamdată nescrise ale eurothrashului.) Nimeni nu neagă deci că MOBY DICK au un trecut, întrebarea e dacă mai au un viitor. Există în momentul de faţă probleme serioase în trupă – legate de side projectul pe care Mentes Norbert şi Hoffer Péter l-au înfiinţat, sub numele de HUNGARICA, împreună cu infamul Sziva Balázs – şi asta s-a văzut şi în timpul cântării. Schmiedl Tamás, deşi era singurul care a urcat de două ori pe scenă în aceeaşi seară, era şi singurul care s-a bucurat de concert. Mentes a cântat cam din rutină şi Hoffer de-a dreptul fără chef.

La MOBY DICK am pierdut iarăşi primul sfert de oră, pe motiv că în acest timp am absorbit înţelepciunea lui Kalapács József. Am reapărut tocmai la Good Bye, care, ca norocul, nu a fost ultima piesă a serii. Setlistul a fost conceput pornind de la cele trei albume clasice Kegyetlen évek, Körhinta şi Fejfa helyett şi nu e nici o problemă cu ele, dar au făcut concertul să pară cam rutinat. Un best of live, fără nici un risc. Oricum şi în orice condiţii, clasice ca Beteg a föld sau Fejfa helyett – de pe albumul cu acelaşi nume din 1994, cel mai „progresiv” al trupei – au o magie suverană ce nu poate fi suprimată. Pe moment, în afară de Zsibbad az agyam, nu îmi aduc aminte de nici o melodie mai recentă şi e şi aia din 1996. Gazember a fost lăsată, ca de obicei, mai spre capăt. Este vorba de un cover după o piesă HOBO BLUES BAND, care, la rândul ei, e maghiarizarea cântecului Back Door Man, scris de Willie Dixon, dar cunoscut mai ales în versiunea DOORS – adică, de o compoziţie ce a parcurs un drum lung până să ajungă cel mai mare hit MOBY DICK.

După MOBY DICK lumea a început să cam plece şi restul care a rămas a fost chinuit la început cu un soundcheck interminabil. Sunt trup şi suflet pentru profesionalism şi până la urmă OMEN a sunat beton, dar adevărul e noaptea la unu le-aş fi iertat şi un sound mai puţin meşteşugit. Se pare însă că OMEN sunt maximalişti, căci pe urmă trupa s-a pus pe treabă cu o acribie incredibilă. Mai ales contrastul faţă de MOBY DICK a fost mare. OMEN au cântat ca şi cum ar fi făcut-o pentru 5000 de oameni şi ar fi avut la dispoziţie tot timpul de pe lume.

Despre OMEN trebuie ştiut că s-a născut în 1990 prin diviziunea POKOLGÉP şi a devenit cunoscută apoi ca trupa în care a activat Kalapács Jozsef de-a lungul anilor nouăzeci. Spre deosebire de POKOLGÉP, care a practicat un heavy metal de inspiraţie europeană, OMEN s-a mişcat puţin spre METALLICA şi power metalul american. Din păcate, după plecarea lui Kalapács, au cam pierdut direcţia. Anul trecut au revenit cu un vocalist – al patrulea dacă număr bine – şi acum lucrează la restartarea carierei. Cum mare seriozitate, cum s-a văzut şi la Arad. Au început cu Pokoli evek de pe albumul Jelek, care rămâne până acum cel mai mare succes al lor. Padlón vagyok nu mai ţin minte pentru ce mi-am notat-o. Probabil pentru că a sunat bine. Au inclus în program şi două balade, singurele două ale serii. Koroknai Árpád este un cântăreţ cu o voce imensă şi cu maniere teatrale, perfect pentru heavy metal şi cu care, după câte pot să-mi dau seama, OMEN ar trebui să fie capabili să se repună pe picioare. Într-un mod destul de distractiv, Árpád a fost pescuit din acelaşi talent show televizat ca Tóth Attila, noul frontman POKOLGÉP. Căci lumea e mică.

Festivalul, Monsters of Metal sau nu, a fost unul caritabil, banii strânşi urmând să fie donaţi lui Szanda Árpád şi folosiţi pentru o operaţie de transplant de măduvă.

Aşa că, tot respectul pentru cei care au venit. Cine n-a făcut-o a pierdut cinci ore de muzică bună.