KISTVAEN, Unbekannte (2010)

by Gabriel Szünder

Ah, farmecul discret al aserţiunilor publicitare, cu capacitatea lor infinită de banalizare a oricărui lucru important. Conform uneia dintre ele, Unbekannte ar fi a crushing depressive black metal album. Şi crushing şi depressive, vasăzică. Iar cineva a descris acelaşi album pe net ca plin de melancolie, anxietate, disperare, ură şi tristeţe. Parcă ar fi ceva ecstasy pe invers. Greu de spus totuşi când a fost black metalul un gen atât de vesel încât epitetul „depresiv” să aibă în acest context valoare explicativă. În ce priveşte descrierile psihologice, de când în metal calea bătătorită trece prin extreme, ni s-au cam tocit simţurile şi puţin probabil ca muzica să producă la acest nivel efecte de durată.

Dacă e vorba, cu toate acestea, de efectele psihologice ale muzicii KISTVAEN, trebuie să îl observăm în primul rând pe Fane, care le experimentează asupra propriului trup şi asupra propriei conştiinţe. Am fost acolo la unul dintre concertele turneului de promovare a albumului şi, sincer, a fost tipul de eveniment la care peste ani s-ar putea să te gândeşti cu satisfacţie. „Da, am fost acolo pe vremea când voi nici n-aţi auzit de KISTVAEN.” Ceva de genul acesta. Să sperăm. Atunci şi acolo, am fost în orice caz „pur şi simplu uimit”, la fel ca Niklas Kvarforth. De când am păţit-o însă cu o altă trupă de black metal – a cărei muzică părea interesantă în concert, dar pe disc s-a dovedit a fi un miş-maş mai degrabă bizar – am învăţat să fiu mai precaut cu primele impresii. Mari şanse ca KISTVAEN să sune fad de pe CD nu erau, rămânea totuşi întrebarea dacă performanceul autoagresiv al lui Fane poate fi transpus pe disc, dacă maniera conjuratorie în care îşi prezintă KISTVAEN muzica live poate fi captată pe plastic. Imortalizată pe CD-ul Unbekannte, care are un sound minunat, natural şi aerisit, muzica KISTVAEN este într-adevăr la fel ca în concert, masivă şi în acelaşi timp cumva evanescentă. Poate să pară, din acest motiv, complexă – nici o piesă nu are mai puţin de cinci minute – dar nu este. Este doar neliniară şi prin aceasta înrudită cu o serie de chestii post-rock, post-metal sau de black metal avangardist.

Unbekannte îşi descolăceşte sinistrele tentacule sub forma a cinci compoziţii, plus un intro suficient de lugubru şi acela. Prima, care se numeşte chiar Unbekannte, este o piesă ucigătoare, perfectă pentru a deschide un album şi cu un potenţial imens de clasicizare. O compoziţie simplă, redusă la esenţial, de o strălucire febrilă, hipnotică. După cum sugerează şi titlul, este cântată în germană – o idee foarte bună, căci, după câte se ştie, în germană şi căcatul sună bici. Adică deosebit de grav. Urmează apoi momentul cu adevărat mare al albumului – Canitude, cu contribuţia maestrului Niklas. Cântarea incantatorie din a doua parte piesei este caracterizată de acel tip de spiritualizare de care black metalul, spre neîncetata mea nedumerire, este uneori capabil. Faţă de încărcătura emoţională teribilă a primelor două piese, Dolor este aproape odihnitoare. Departure se deosebeşte puţin de celelalte prin rifful răsărit parcă din mintea înecată de burzum a Vargoidului. N-o să abuzez acum de simbolismul ofidian amintind de uroboros, dar mi se pare că, la capătul albumului, Void corespunde amintitei Unbekannte. Cel puţin prin caracterul ei direct, căci Void are ceva şi din sălbăticia punk a black metalului originar.

Să închei şi eu cu un slogan: Unbekannte este un album de debut impecabil, entuziasmant.