DEATHFEST, ediţia a VI-a, Oradea, Vault 42, 30.11.2010

by Gabriel Szünder

Vault 42 este o pivniţă, deci o locaţie genială pentru aşa un amoc sonic cum este Deathfest. Când am coborât, lumea tocmai se împingea pe muzica CROSSHAIR şi imaginea era ca luată dintr-un documentar despre scena hardcore newyorkeză de la începutul anilor optzeci. Odată cu plecarea tineretului de pe scenă, a dispărut în mare parte şi tineretul din faţa ei, ceea ce mă face să cred că erau colegii de şcoală şi prietenii celor din CROSSHAIR. „Scena” trebuie înţeleasă aici în sens spiritual, căci ca entitate fizică n-a existat deloc.

CROSSHAIR, cum s-a mai spus, sau poate nu, sunt un fenomen. Eu la vârsta lor m-aş fi c*c*t pe mine de la muzica asta, numai de la ascultatul ei. Ţin minte când în liceu ne-a adus cineva vinilul cu Reign In Blood şi, ascultători cuminţi de IRON MAIDEN şi AC / DC cum eram, am fost efectiv revoltaţi de ideea că cineva ar putea numi muzică zgomotul absolut nemuzical ce se auzea acolo. Mă rog, erau vremuri mai inocente, dar mi-am adus aminte de povestea asta deoarece CROSSHAIR nu s-au sfiit să prezinte un cover după Reign In Blood (piesa, nu tot albumul). Îţi trebuie coaie pentru aşa ceva, cum zice vorba aceea americănească. „Noi vrem ca totul să fie cât mai complex în muzica pe care o cântăm, solouri grele, vocal puternic şi mai ales viteză” – aşa au grăit cei din CROSSHAIR într-un interviu apărut chiar aici şi în linii mari aşa şi este, deşi când se prăvale pentru prima oară peste tine, muzica lor pare mai degrabă sălbatică şi haotică – în sensul bun al cuvântului. Şi asta într-o măsură mult mai mare decât ar lăsa să se înţeleagă cele două piese ce le-au pus pe MySpace. Cel mai important e că CROSSHAIR sunt convingători, ceea ce – pot să spun cu experienţa unor ansambluri adolescentine arădene concepute parcă exclusiv pentru a enerva lumea în deschiderea unor concerte serioase – este un lucru mare. Sper numai să nu se grăbească să scoată albumul de debut înainte de vreme.

HÚSDARALÓ PROJECT au căzut, săracii, victimă barierelor lingvistice. Judecând după cretinia inimaginabilă a textelor lor, un concert unde se pot desfăşura în voie trebui să fie ceva memorabil. HÚSDARALÓ PROJECT sunt cam ca un CANNIBAL CORPSE în variantă umoristică. Death metal de comedie. Unul dintre membri se numeşte de exemplu Energiavámpír, ceea ce nici măcar nu necesită traducere. La Oradea, nefiind siguri probabil de componenţa etnică a publicului şi de propriile cunoştinţe de engleză, cei trei au fost destul de stingheri. Au avut nişte tentative, destul de telegrafice, de comunicare dar în general s-au rezumat la a-şi interpreta compoziţiile destul de scurte şi care uneori aduceau cu SEPULTURA. La un moment dat careva dintre ei – o fi fost chiar Energiavámpír – a zis ceva ce suna a „sickness”. Cum piesele lor au în general titluri maghiare, presupun că era o descriere generală a muzicii.

IN DEFIANCE a fost până la urmă cea mai „normală” trupă a serii. Poate că pentru unii asta nu e un compliment când vine vorba de death metal, dar adevărul e că după HÚSDARALÓ PROJECT aveai cumva impresia că lucrurile au revenit la normal(itate). Muzica IN DEFIANCE, născută din sinergia (cum ar zice Ion Iliescu) dintre chitări şi clape, pe alocuri melodioasă, pe alocuri purtată de riffuri leneşe, te mângâia efectiv pe urechi, aşa, între HP şi ABNORMYNDEFFECT. Probabil că majoritatea lumii identifică IN DEFIANCE cu Vera şi cine ar putea să-i condamne. Vera este posesoarea celei mai înspăimântătoare voci feminine de la Angela Gossow încoace. Cu toate acestea, titlurile pieselor – Visions, Brainsick, Erratic Existence etc. – le-a anunţat cu un glas foarte blând. La câteva zile după Oradea i-am văzut şi la Flex şi piesele au sunat la fel de bine şi a doua oară. Aş fi curios de un album IN DEFIANCE. Pe ei măcar nu-i poate acuza nimeni că s-ar grăbi cu el.

Din motive subiectiv-obiective nu am putut sta la ARSON PROJECT, aşa că ultima brutalizare la care am asistat a venit din partea celor de la ABNORMYNDEFFECT. La o adică, de ei am şi fost cel mai curios. Se pare că nu doar eu, deoarece la ABNORMYNDEFFECT a  început să se adune din nou lumea. Cum aici au lipsit chiar şi interludiile de pe discul Betwin, intensitatea muzicii a fost incredibilă. Sincer vorbind, pentru nimic în lume n-aş fi putut deosebi piesele între ele, dar nu pentru bucuria recunoaşterii umblă lumea la showuri grindcore. Ci pentru doza masivă şi cathartică din splendidul zgomot care se numeşte aşa (grindcore). E un fel de sport extrem muzical. Dar ABNORMYNDEFFECT sunt buni, sunt tehnici, sunt riguroşi şi nemiloşi, sunt o maşinărie muzicală infernală. Ştiu că multă critică socială a fost irosită şi la NAPALM DEATH, dar tot era distractiv cum vocalistul Mircea zicea chestii de genul „Următoarea piesă se numeşte Prea mult gunoi. Adică în politică”. Mda. M-am gândit că nu e vorba de o dojană ecologistă. În orice caz, cu asta s-a cam terminat mesajul social, căci trebuia să ai ceva super hearing ca să mai înţelegi un cuvânt.

Nu vreau să închei înainte de a-mi exprima admiraţia faţă de organizatori care au reuşit să ofere publicului un astfel de festival la preţul derizoriu de 15 lei. Vasăzică, se poate.