TIMPURI NOI @ Flex, Arad, 18.11.2010

by Gabriel Szünder

Am aflat şi eu cu vreo zece ore înainte de începerea concertului că Artanu nu mai cântă cu TIMPURI NOI şi, ce să zic, am fost puţin descumpănit. Nu că ar fi fost un secret, dar cum urmăresc în general evenimentele muzicale româneşti ceva mai underground, asta mi-a scăpat. Aşa că, dacă m-am pregătit iniţial pentru concert cu senzaţia de „în sfârşit, după douăzeci de ani…”, până la urmă m-am dus din curiozitate pentru noul TIMPURI NOI. Nu asociez de obicei formaţiile cu persoana cântăreţilor, dar în cazul acesta particular ironia pieselor şi personalitatea (ironică a) lui Artanu mi se par cumva inseparabile. Cum TIMPURI NOI funcţionează, se pare, pe modelul stop and go bine că au venit şi aşa la Arad.

Prea multă curiozitate – cum sună formaţia cu jumătatea întinerită, cu noul vocalist etc. – strică unui concert rock şi Dumnezeu să mă ferească de pretenţia de a da o evaluare obiectivă a „situaţiei”. Curios am fost mai ales să văd ce s-a întâmplat cu aerul de noutate pe care-l avea trupa în anii nouăzeci când, împreună cu câteva altele (remember ROATA?) păreau să formeze un fel de nou val postdecembrist. Cum traiectoria discografică a TIMPURIlor NOI a fost întreruptă şi între timp lumea muzicală s-a schimbat radical, ca să zic ceva banal, erau şanse ca ceea ce suna cândva novator să sune acum paseist şi formaţia să sucombe sub blestemul nostalgiei. Nu aveai cum să nu observi, de exemplu, că publicul era ceva mai în vârstă decât cel ce umblă de obicei la Flex. În aceeaşi ordine de idei, recrutarea lui Florin Tuliga, omul cu MacIntoshul, nici n-a avut probabil alt scop decât aducerea la zi a soundului trupei.

Concertul a început cu un intro rap – deşi poate că e considerată o compoziţie de sine stătătoare, nu ştiu – şi au fost au fost necesare apoi trei piese (Veginica, Vecina, Tanţa) pentru ca dl. Alexe să se integreze în imaginea mentală pe care o am despre TIMPURI NOI. Nu ştiu cum a funcţionat asta la alţii, dar lumea părea destul de apatică la început. S-ar putea ca într-adevăr criza economică să fi fost de vină, cum spunea Dan Iliescu, dar mă îndoiesc. Până la urmă atmosfera s-a încins oarecum pe nesimţite. Spre sfârşit s-a cântat („Adeline, Adeline”), s-a dansat (la modul serios, în perechi) şi s-a împărţit bere gratis (tot la modul serios). Căci până la urmă muzicalitatea impecabilă a trupei a fost cea care a contat, chiar dacă impresia că pe scenă se află o TIMPURI NOI tribute-band, una de mare clasă, continua să bântuie. Asta s-ar putea să se schimbe desigur odată ce noua formulă îşi va fi scos primul album.

Poate că TIMPURI NOI au avut în cariera lor şi faze mai mainstream, dar concertul acesta de la Arad, aşa subpopulat cum a fost, a semănat cu o întâlnire de connaisseurs, ceea ce are de asemenea un farmec foarte special. Moment slab nu a existat nici unul. Ce trebuia să sune funky (Stere) a fost funky, piesa nouă (E loc) a sunat mai reggae, Malu Valu a sunat destul de psihedelic, Maricica / N-ATO (cântec patriotic, sau cum i-a zis Dan Iliescu) irezistibil, iar Tata emoţionant (cel puţin pentru cine era dispus să asculte). Nămol şi Blues le-au cântat într-o manieră improvizativă, cu solouri lungi, ocazional hendrixiene, din partea lui Dan Iliescu.

Să zic că aşteptăm totuşi a doua (a treia? a patra?) venire a Artanului? Nu ştiu. Dar nici nu vreau să mă gândesc cum ar suna SARMALELE RECI fără Zoltán András.