MOTORACT @ Flex, Arad, 13.11.2010

by Gabriel Szünder

Printre trupele ce trebuie văzute măcar o dată în viaţă, MOTORHEAD rămâne deocamdată nebifată. Pe ACT i-am văzut în schimb deja anul trecut prezentând un scurt set MOTORHEAD, aşa că era clar că ştiu de unde să apuce muzica lui Lemmy & Co. Vestea că au luat acum cu ei muzica MOTORHEAD prin ţară a fost aşadar una bună, că turneul va ajunge şi la Arad, la fel, concertul fiind astfel ceva ce nu merita să fie pierdut. Şi nu pe principiul că dacă n-ai originalul e bună şi copia. Chiar deloc.

Aşa e cu MOTORHEAD, originalul n-are neapărat autoritate asupra copiei. Pentru că muzica MOTORHEAD e esenţa simplă şi necioplită a rock n’ rollului. Şi e a oricui care o simte. Muzica MOTORHEAD e una pe care nu trebuie s-o respecţi. Prin comparaţie cu un Hendrix sau Plant, Lemmy – pe care, iată, nimeni nu-l strigă Kilmister – e ca cel mai nevrednic dintre zei, care a fost dat afară de pe Olimp pentru lipsă de respect faţă de autorităţi, comportament indecent şi tulburarea liniştii apolinice. Lemmy nu va avea nevoie de statui după moarte, nici de un mormânt care să funcţioneze ca loc de pelerinaj. Din toate aceste motive, MOTORHEAD e cea mai potrivită trupă din lume pentru astfel de concerte-tribut. În mod normal, muzica MOTORHEAD nu trebuie să poate povara ego-urilor celor care o aduc pe scenă. Concertul MOTORACT a şi avut o altă atmosferă decât cel MASTERPIECE.

Cântarea a început cu Iron Fist şi s-a încheiat cu Ace Of Spades – ce altceva? – şi între cele două trupa a prezentat aproximativ 15-20 de piese din vasta operă a lui Lemmy. Fără vreo urmă de efort. Ace Of Spades am auzit-o de patru ori în decursul serii (de trei ori la soundcheck) dar e greu să te saturi de ea. Cât timp acestea două au fost alegeri evidente –la şi Bomber sau Overkill – printre cele mai puţin aşa au fost America, Loser şi Fight. Concertul a fost tribut, nu o prosternare în faţa unui şir de „standarde”. I Ain’t no Nice Guy a reprezentat de asemenea o mişcare interesantă. Nici MOTORHEAD nu cred că o cântă live prea des. A sunat însă impecabil. Cu Vlad Văcărescu pe post de Ozzy. În treacăt fie zis, George Costinescu nu-l impersonează pe Lemmy, dar are o voce cu un grad suficient de mare de abrazivitate. În fine, în ce priveşte God Save The Queen şi Enter Sandman părerile (mele) sunt împărţite. Prima ar trece fără probleme ca o compoziţie MOTORHEAD, a doua însă părea (era) luată din altă poveste.

Majoritatea pieselor au fost prezentate ca la carte. Hellraiser şi Overkill au avut parte de variante mai personalizate, mai improvizative. Datorită conţinutului lor înalt de groove, cele mai nimerite au fost totuşi – din punctul meu de vedere, desigur – No Class, We Are The Roadcrew şi Stay Clean. La care s-ar putea adăuga şi Killed By Death, „marele hit” MOTORHEAD al anilor optzeci. Interesant e că pe baza playlistului anunţat şi judecând după variantele originale aş fi pariat pe Hellraiser sau Born To Raise Hell. De unde se vede că MOTORACT nu sunt MOTORHEAD.

Într-un mod destul de bizar pentru un concert rock, acesta a fost întrerupt de o pauză de vreo jumătate de oră, ceea ce, considerând că până atunci atmosfera s-a încins frumos de la o piesă la alta, a avut un efect cam anticlimactic. Partea bună e că după pauză Vlad Văcărescu a prezentat un spectaculos număr solo, cică la cererea publicului. Partea proastă e că următoarea piesă – cred că era Don’t Need Religion – a părut puţin nefocusată. Oricum, a doua jumătate a concertului, cu Enter Sandman şi Aint no Nice Guy a fost puţin mai eclectică.

În ce priveşte publicul, ca de obicei. Ar fi meritat să fie mai mulţi. Prin comparaţie, concertul din seara de dinainte, când a cântat tot o trupă de coveruri – spre deosebire de MOTORACT, una complet ineptă – a arătat ca un fel de sărbătoare de masă. Showul MOTORACT a avut însă un moment nepreţuit, când un spectator peste măsură de entuziasmat şi-a dezbrăcat paltonul şi l-a pus pe umerii lui Vlad V., făcându-l să arate – vorba lui George Costinescu – ca Tony Iommi. Publicul arădean e un mister.