PADDY AND THE RATS @ Flex, Arad, 08.11.2010

by Gabriel Szünder

Un lucru trebui înţeles în legătură cu scena muzicală din Ungaria – scena culturală în general, de fapt – că acolo există o variantă locală pentru orice. În ce priveşte irish punkul, în particular, există chiar două trupe care se ocupă cu aşa ceva. Cealaltă este FIRKIN. Ei şi-au scos albumul de debut deja anul trecut şi se deosebesc de PADDY, dacă bine am înţeles, prin faptul că nu au piese proprii, prelucrează deocamdată doar cântece tradiţionale irlandeze. Albumul amintit conţine, de exemplu, o interpretare foarte spirituală a arhicunoscutei Whiskey In The Jar – măcar pentru ea merită puţin umblat pe net după FIRKIN. La Arad – sper că mai târziu şi la Odorheiu Secuiesc – au ajuns însă PADDY AND THE RATS, în cadrul unui turneu care era probabil cel de prezentare al propriului lor material de debut, Rats On Board, apărut cu câteva luni în urmă.

PADDY AND THE RATS nu numai că au piese proprii, dar nu există între ele nici una slabă. Nu trebuie să fii, evident, negru să cânţi blues, la fel cum nu trebuie să fii nici irlandez să prinzi şpilul acestui stil – FLOGGING MOLLY şi DROPKICK MURPHYS cam sunt, totuşi – dar PADDY şi ceilalţi fac tot posibilul ca lumea să uite acest adevăr elementar. Adică, nu numai că au numele astea inventate şi toate piesele lor au ceva temă irlandeză, dar Paddy cântă cu accent (nu mă refer la cel maghiar de data asta) şi toată gaşca arată pe scenă într-un mod atât de bizar încât cineva mai neavizat ar putea să creadă că, cine ştie, poate aşa se îmbracă lumea în Irlanda când iese să se distreze. Poanta e că la Flex chiar au fost oameni care au crezut că THE RATS sunt irlandezi. Explicaţia costumaţiilor e că PATR sunt o trupă conceptuală. Paddy însuşi arată ca un gentleman victorian – aşa susţine el, cel puţin – dar mai au şi un lord, un cockney rebel, un purtător de kilt ş.a.m.d. Puţină confuzie culturală aici, dar în rest curat Village People. Nu văd ce legătură are asta cu punkul, dar cine sunt eu să judec.

Trupa s-a înghesuit cu greu în spaţiul rezervat la Flex artiştilor – chiar scenă nu pot să-i zic – şi a început cântarea cu Six Rat Rovers, ca pe album. Şansele ca acesta să fi fost cunoscut de către public erau minimale, cred, aşa că toată atmosfera ce s-a format mai târziu poate fi pusă pe seama carismei muzicienilor. Şi a muzicii săltăreţe. Au mai cântat de pe CD Pub n’ Roll, Hurry Home – fără să fluiere în ea – Fuck You I’m Drunk, Ugly Drunken Woman şi parcă atât. Restul trebuie să fi fost piese noi. Aş fi fost curios cum sună SEX PISTOLS şi GREEN DAY în variantă irlandeză – cică obişnuiesc să facă şi din astea – dar la Arad n-au cântat coveruri. Sau n-am fost eu pe fază. Au cântat în schimb câteva melodii tradiţionale, ca să fiu precis: The Wild Rover, Cotton Eye Joe – care, de bună seamă, nu a fost scrisă de Rednex – şi Auld Lang Syne. Aceasta din urmă a încheiat concertul şi am impresia că Paddy a fost puţin cam prea optimist crezând că lumea cunoaşte suficient de bine versurile şi că va cânta împreună cu el. Cotton Eye Joe a fost primit însă cu entuziasm neîngrădit.

Lumea s-a pus pe mişcare pe la a treia piesă şi, după ce câţiva au văzut că e OK să-ţi cari berile în faţă ca să ciocneşti cu şobolanii, lucrurile au început să meargă tot mai bine. S-a cântat, s-a dansat, s-a dat din fund – the wenches – s-a închinat în onoarea muzicienilor, s-a băut numai aşa, fără nici un apropo, iar la sfârşit s-a scandat PaddyandtheratsPaddyandtherats. Asta în condiţiile în care la Arad e greu şi să ridici oamenii de pe scaune. Adevărul e însă că aici muzica s-a potrivit perfect cu locaţia. Pub n’ Roll într-un bar e totuşi altceva decât black metal într-un bar. Apoi, cât de greu poate să fie să convingi lumea să cânte vineri pe la miezul nopţii Fuck You I’m Drunk? Să nu zic că trupa a mai distrat publicul şi cu pasaje din Thunderstruck şi – da, eternul, inimitabilul, inevitabilul – Pokerface. Ar fi şi timpul să recunoaştem cinstit că fără Lady Gaga multe trupe rock ar fi în pană de glume.

În mijlocul întregii distracţii Paddy era neaşteptat de reţinut. A comunicat mai mult prin hei hei hei şi ho ho ho. Ar fi şi culmea să aflăm că THE RATS au probleme cu limba engleză. Deşi, dacă mă gândesc mai bine, nici unul dintre ei n-a vorbit prea mult. Domnul Sonny Sullivan, de exemplu, a dansat mult. Ba cu fetele, ba cu acordeonul, ba pur şi simplu by himself. Oricum, nu vreau să-l critic pe Paddy O’Reilly. Departe de mine. Căci, luând în considerare toate aspectele, s-ar putea ca acesta să fi fost chiar concertul anului. În ce priveşte mult-iubitul nostru Flex, desigur. Deşi mai urmează să cânte MOTORACT şi E.M.I.L. Deocamdată hei hei hei şi ho ho ho.