E.M.I.L. @ Flex, Arad, 20.11.2010

by Gabriel Szünder

10 ani de abuzuri, excese şi imoralităţi – lasă excesele, dar zece ani? Deja? Aştept de multişor să-i văd pe E.M.I.L. live, aşa că s-a nimerit frumos ca esenţialul first time să aibă loc cu ocazia turneului aniversar. Căci, nu-i aşa, „prima dată” nu se uită niciodată şi e bine să fie o experienţă plăcută.

Când am scris aici despre al doilea album E.M.I.L. şi l-am scos la un 10, era un fel de notă dată pe credit, adică se adresa mai mult formaţiei decât albumului, despre care am crezut că în decursul timpului va scădea în evaluare. Când acolo, ce să vezi, pe măsură ce l-am reascultat mi s-a părut tot mai bun. Aş zice acum că e mai bun decât Rom, fum şi vanilie, poate chiar şi decât Cocktail verde, deşi EP-ul de debut rămâne un favorit personal absolut. M-am şi bucurat că au cântat mult de pe el. De fapt, l-au cântat aproape în întregime. Dar până la urmă Barfly şi Ca în reclame au bătut chiar şi Copacii înfloriţi. Nici Rămân la fel n-a sunat rău, deşi aia n-o prea favorizez în intimitatea mp3-playerului.

Pe principiul „ştiu, ţi se pare absurd” a existat o mică masă de merch la care se vindeau tricouri E.M.I.L. pentru copii şi chiloţi. Nu zic, media de vârstă a publicului era intimidant de mică, dar tot mai mare de 4-6 ani. Ar fi fost fain să fie o ironie la adresa ideii de „produs”, dar mă tem că nu e cazul. Faptul că showul a început cu Enter Sandman ca un fel de intro a fost de asemenea neaşteptat. Mă rog, poate toate încep aşa.

Revenind la cei 10 ani de abuzuri, excese şi imoralităţi, chiar dacă E.M.I.L. nu sunt neapărat trupa cu care aş asocia excesele şi imoralităţile (nu ştiu desigur ce se întâmplă în spatele culiselor), fapt e că în cariera lor de 10 ani au reuşit să acultureze perfect cali-punkul în România. Ceea ce este în sine o performanţă. De ce tocmai punkul acesta consumerist şi nu „celălalt”, care reflectă dezamăgirea şi neîncrederea în viitor (este vorba de România, totuşi) este o întrebare mai potrivită pentru Critic Atac decât pentru Cartea de Nisip. Interesant totuşi că „punkul românesc” (şi nu mă refer aici la hardcore) înseamnă mai degrabă E.M.I.L. decât TERROR ART. „Totul e minunat”, „Aş vrea să admir copacii înfloriţi” – poate că se ascunde ceva sarcasm aici, dar se ascunde foarte bine. Rămâne constatarea, făcută de basistul Barbu, că Weltanschauungul E.M.I.L. a fost determinat de trupe americane ca OFFSPRING sau RANCID, considerent pe care a fost cântat măcar Ruby Soho. Barbu, că tot veni vorba de el, a reuşit să reproducă live monologul lui Joe Pesci ce apare pe Rom, fum şi vanilie. Impresionant! Dacă l-ar fi repetat şi pe acela al lui George Carlin de pe Ştiu, ţi se pare absurd, aş fi dispus să uit că a fost inclus acolo incognito.

În rest, concertul E.M.I.L. a fost un fel de summer of love comprimat într-o oră şi jumătate. A degajat atâta energie pozitivă că te-a făcut să-ţi fie ruşine de orice gând meschin ce l-ai avut vreodată în viaţă. Lăsând la o parte piesele de pe Cocktail verde, la care, cum spuneam, am sperat mult, playlistul a fost de aşa natură încât orice piesă cântată ar fi putut fi înlocuită cu una necântată, fără ca nivelul calitativ general să aibă de suferit. Asta e o formulare complicată a ideii că E.M.I.L. nu au cântece realmente slabe. Şi au fost prezentate cu un sound de-a dreptul cosmic. Serios, E.M.I.L. a sunat mai bine decât orice altă trupă ce am avut norocul (respectiv nenorocul) s-o văd la Flex. Pentru Dub Shot şi Supradoza de vise au scos la înaintare şi un rapăr, aşa că în cele din urmă chiar că totul a fost minunat. Distracţia s-a încheiat într-o atmosferă tovărăşească şi exaltată, cu un Time Of Your Life în timpul căruia microfonul a fost cedat publicului cu media de vârstă intimidant de mică.

Am profeţit în urmă cu câteva săptămâni că, în ce priveşte Flexul, concertul anului va fi MOTORACT sau E.M.I.L. A fost să fie E.M.I.L.