WHITE WALLS, Mad Man Circus (Asiluum, 2010)

by Gabriel Szünder

What’s in a name, se întreba Shakespeare şi deşi există formaţii proaste cu nume frumoase (SIRENIA, de exemplu), şi mai e şi o manieră cam snoabă să începi o astfel de recenzie cu un citat din Shakespeare, adevărul e că primul lucru care mi-a plăcut la WHITE WALLS a fost numele.

Albul acesta e albul disperării. Ca în Coma White, la MARILYN MANSON. Mi-a plăcut, în al doilea rând, la WHITE WALLS coperta albumului Mad Man Circus. În al treilea rând, le-am ţinut pumnii ca muzica să fie bună, căci altfel am fi avut un caz de risipă cruntă de idei bune.

Muzica WHITE WALLS e bună, chiar foarte bună. Şi aş vrea să dau greutate acestei afirmaţii aşa: chiar dacă există în momentul de faţă în România trupe de metal bune, chiar foarte bune, puţine (spre nici una) se ridică la nivelul detaşamentului KUMM-URMA-BYRON-GRIMUS. Bine, lăsând la o parte unele experimente black metal. Ca şi cum maximul ce ar putea fi atins în metal ar fi să devii o variantă bună de. Eventual foarte bună. Să nu se înţeleagă de aici că aş vrea să aud muzici nemaiauzite. Nici măcar nu folosesc cuvântul „original”, din simplul motiv că nu cred că originalitatea e motorul muzicii rock. Nu asta e important nici în legătură cu WHITE WALLS, că nimeni n-a mai auzit vreodată aşa ceva – să-i zicem „metalcore progresiv” – ci că trupa are o lume muzicală în care se mişcă cu o uşurătate suverană. Dansantă, ar zice Nietzsche. Care lume tocmai prin aceasta devine a lor.

În mod interesant, cele mai bune piese de pe Mad Man Circus sunt cele lungi. E ca şi cum muzicalitatea debordantă a trupei ar avea nevoie de astfel de cadre largi pentru a se desfăşura în voie. Dacă în cântecele mai scurte se aude uneori o riffuială – să-i zicem tot metalcore – mai convenţională, Curtains şi suita The Lost Art Of Chapeaugraphy plutesc maiestuos şi liber. Cam ca cearşafurile alea (sau ce-or fi) din videoclipul High Hopes (PINK FLOYD). În pofida lungimii şi complexităţii lor nu sunt greoaie, ci, dimpotrivă cumva fragile. Iar exploziile jazzy fac în acelaşi timp muzica mai vaporoasă şi funcţionează ca un efect de distanţare.

Pe pagina ei MySpace, trupa este comparată cu PROTEST THE HERO şi BETWEEN THE BURIED AND ME. Mad Man Circus, scrie tot acolo, „prezintă o latură muzicală ce nu a mai fost explorată în trecut pe teritoriul României”. Cu ultima afirmaţie nu vreau să polemizez. Nici cu prima, de altfel. Exuberanţa o au într-adevăr în comun cu PROTEST THE HERO, dar cum nu prea îmi place BETWEEN THE BURIED AND ME – şi cu referire la cele de mai sus – aş spune mai degrabă că WHITE WALLS sună nu o dată ca un BYRON tras prin metal. Sau ca un DILLINGER ESCAPE PLAN mai domol. Friends For A While are chiar un titlu BYRONesc. Dar cântecele pot fi comparate cu multe alte lucruri entuziasmante: un COHEED AND CAMBRIA durificat (The One Who Walks…), TRIBE AFTER TRIBE (aceeaşi, pe la capăt) etc.

O fi stilul WHITE WALLS ceva nemaiexplorat pe teritoriul România, dar şi mai frumos e că Mad Man Circus stă, har Domnului, în picioare şi într-un context mult mai competitiv. Chapeau!