LIVING COLOUR, The Chair In The Doorway (2009)

by Gabriel Szünder

Într-o istorie paralelă a muzicii rock Kurt Cobain nu s-ar fi sinucis, Layne Stayley nu ar fi murit şi PEARL JAM n-ar fi intrat în ilegalitate. Împreună cu trupe ca LIVING COLOUR, TRIBE AFTER TRIBE sau I MOTHER EARTH ar fi condus rockul spre o nouă epocă de aur. La începutul anilor nouăzeci se întâmpla într-adevăr ceva important în muzica rock. Nici măcar nu e doar impresia mea. Însuşi Lou Reed opina într-un documentar făcut pe vremea aceea (Rolling Stone Presents Twenty Years of Rock & Roll) că anii nouăzeci vor fi altfel. Deşi se poate să fi fost Bono. Oricum, o persoană importantă. Ideea era că după dezmăţul disco şi pop, muzica rock va străluci în nou. Nu s-a întâmplat desigur aşa. În cele din urmă, dacă aşa-zisul curent grunge a dovedit ceva e că creativitatea şi integritatea muzicală nu mai au nici urmă de şansă în faţa unui sistem care, pe măsură ce produsele ce le scoate pe piaţă aproximează o perfecţiune tot mai inumană, se închide asupra lui însuşi.

Că LIVING COLOUR reprezintă de la Jimi Hendrix încoace cea mai fericită întâlnire între artiştii negri – afro-americani, africano-americani, deşi la noi parcă nu există încă un cod lingvistic – şi muzica rock este, să zicem, clar. Ceea ce nu înseamnă că Wimbish  & Co. ar fi reinventat rockul. Dar sunt nişte indivizi cu o deschidere muzicală extraordinară. Pe scurt, Will Calhoun a bătut tobele, printre alţii, pe lângă Jaco Pastorius, Wayne Shorter şi Marcus Miller, iar Vernon Reid şi Doug Wimbish au cântat cam cu toată lumea de la Rolling Stones la Rollins Band, de la Santana la Satriani. Corey Glover l-a jucat pe Iuda în Jesus Christ Superstar, ceea ce pare o idee interesantă.

Membrii LIVING COLOUR nu au crescut pe rock şi când s-au apucat să-l cânte au adus cu ei multitudinea de influenţe pe care le-au absorbit de-a lungul anilor. Wimbish s-a învârtit cândva, de exemplu, în compania lui Grandmaster Flash şi a celor de la Sugarhill Gang şi asta se şi aude în funkul euforic din Young Man . Adevărul e că dacă vrem să găsim o analogie pentru mirabila uşurătate cu care LIVING COLOUR se mişcă între stiluri trebuie să căutăm în afara hard rockului. Prince ar fi un candidat bun.

LIVING COLOUR nu au cântat niciodată chestii foarte complicate – nu au fost, har Domnului, niciodată „progresivi” – dar au făcut acel tip de muzică ce te face să simţi că, indiferent de câte ori o asculţi, tot îţi scapă ceva. De aceea e şi greu de descris. Sună de exemplu ca Hendrix în secolul XXI (Not Tomorrow), Prince cântând hard rock (Hard Times), un HELMET trecut prin funk (The Chair), un RAGE AGAINST THE MACHINE mai subtil cântând Afrika Bambaataa (Young Man) etc. În orice caz, The Chair In The Doorway merită ascultat de fiecare dată în întregime. Contrastul dintre angoasa din Decadence, respectiv psihedelismul întunecat din Method şi suflul eliberator din Behind The Sun sau Bless Those face cât un koan zen. O experienţă spirituală este şi That’s What You Taught Me, cel mai emoţionant cântec al albumului.

N-am idee cât de bine s-a vândut The Chair In The Doorway în America sau dacă în afară Americii îşi mai aminteşte cineva de LIVING COLOUR. The Chair In The Doorway rămâne oricum unul dintre cele mai importante albume ale anului 2009.