TRUDA, Agro-cultura (2010)

by Gabriel Szünder

TRUDA e cam ca Ricky Bobby, inubliabilul personaj principal dintr-un film Ferrell-McKay. Pentru acesta nici o jignire nu e jignire cât timp e introdusă prin expresia „cu tot respectul”. La fel şi cu TRUDA. Lasă ţigăneala constantă, nu e rasism pentru că zic ei aşa. Nici Teoria lunetistului nu este instigare la violenţă pentru că aşa scrie la începutul clipului. La o adică, sigur că nu este, căci ce om normal s-ar pune să pună în practică ideile dintr-un clip TRUDA? Iar cei anormali oricum nu au nevoie de astfel de motive. „Teoria lunetistului” nu e instigare la violenţă, e doar o prostie. Pe de altă parte, tocmai în legătură cu piesa asta am avut o polemică cu un prieten, pe care, deşi după propria sa declaraţie „s-a săturat de TRUDA”, Teoria lunetistului l-a uns pe suflet. De unde se vede că TRUDA dă în continuare glas frustrărilor unei mari părţi din populaţie. Aşa trebuie citită probabil şi declaraţia abruptă „trăiesc printre ţărani şi ţigani” cu care începe Agrocultura. Muzica rock şi punk s-a inventat printre altele pentru aşa ceva – să-ţi strigi nemulţumirile în lume – şi aş fi ipocrit dacă n-aş recunoaşte că în mijloace aglomerate de transport în comun am mai fredonat şi eu Supravieţuitor printre dinţi. Aş fi cu toate astea curios cum ar suna piesa dacă TRUDA ar cânta în deschidere la EKTOMORF.

M-am întrebat serios – unii ar considera poate că a fost o cogitaţie lipsită de sens – care exact este numitorul comun între diferitele lucruri care înseamnă TRUDA. Adică, între atitudinea asta de bici al lui Dumnezeu faţă de toate strâmbătăţile societăţii româneşti, repulsia faţă de „ţărani şi ţigani”, antimilitarismul şi antiintelectualismul, apelurile la toleranţă etnică (ţiganii excluded, se înţelege), profesionalismul înalt al trupei, burlescul videoclipurilor şi multe altele. Sincer să fiu, nu ştiu. Cred totuşi că TRUDA sunt nişte băieţi cu inima de aur, care vor în primul rând să-şi promoveze trupa şi care zic pur şi simplu pe nume lucrurilor care îi deranjează, fără să-şi bată prea mult capul cu faptul că o fac într-un mod cam fără sistem, cam haotic, cam naiv în ultimă instanţă şi – horribile dictu – într-un mod complet lipsit de bun simţ. Aşa se face că priceasnele de pe album sunt cele mai demenţial de spirituale chestii ce l-am auzit anul acesta în limba română, dar videoclipurile transformă în acelaşi timp trupa tot mai mult în propria ei parodie. De la clip la clip, ironia se transformă într-un umor tot mai diluat şi Trudavision tinde asimptotic spre Vacanţa Mare. Dar aşa e în România de obicei. Ce începe ca revoltă se transformă mai devreme sau mai târziu în comedie.

Agro-cultura e un fel de variantă mai bună a precedentului Taraf Nation. Rhythm section-ul trage ca un tractor, riffurile sunt la fel de uleioase, iar soundul dens al albumului pare prea frumos ca să fie românesc. Deşi e doar al doilea album, stilul TRUDA pare perfect format. Asta nu înseamnă că e închis, înseamnă că piesele sunt scrise cu o mână sigură şi că sunt uşor de asociat cu TRUDA. Sigur, muzica se mişcă în continuare pe linia PANTERA-PRONG, dar într-un mod mai puţin programatic ca pe Taraf Nation. Mă refer la chestii ca Snob-man, care începe foarte cool cu chitara aia blues, sau Mai bat un cui în sicriu, care are ceva din DANZIG. Am crezut la început că Drumul meu va fi o românizare perversă a piesei lui Sinatra, dar nu este. Refrenul „eşti în armată bă” din La arme trebuie în schimb considerat ca varianta românească de la you’re in the army now. Umor TRUDA. Cine-i poate rezista?

Nu vrea să închei fără să amintesc de Pula-n cur şi bani de drum. Nu că ar avea ceva foarte special dar rar am ocazia să pun pe hârtie (vorba vine) aşa o obscenitate faină.