PENINSULA / FÉLSZIGET 2010, ziua I, 26.08.2010

by Gabriel Szünder

La conferinţa de presă inaugurală a Peninsulei de anul acesta, unul dintre mai-marii organizatorilor opina că nici un festival european nu ar trebui să se ruşineze cu headlinerii de la Tîrgu Mureş. Nici nu vreau el să-l contrazic, şi cu atât mai puţin să vorbesc Peninsula de rău, pentru simplul motiv că a fost super, dar nu ştiu cum s-a nimerit, nu ştiu cum s-a potrivit că două dintre aceste trupe au fost staruri ultima dată în anii nouăzeci, iar una şi mai devreme.  N-are importanţă – mai ales că două dintre cele trei au dat concerte măreţe – dar e un fapt. Hai să vorbim mai bine de lucrurile cu adevărat importante, să pătrundem direct în inima mare festivalului: a fost acolo o înfrăţire româno-maghiară la care nici TRUDA n-ar putea visa. Este cu atât mai interesant cu cât relatările TV ce le-am văzut eu despre festival nu au suflat nici o vorbă despre faptul că au cântat aici şi câteva formaţii din Ungaria. Şi nici nu s-a prezentat plevuşca, ci în general trupe cu greutate. Bine, treaba lor, dar mă întreb totuşi unde altundeva aş fi putut vedea un tricou Kárpátia la un concert GRIMUS. În altă ordine de idei, mă întreb unde altundeva aş fi putut să-l văd pe Borbély Lászlo la un concert rock, legănându-se bătrâneşte în faţa scenei, împreună cu muritorii de rând (sigur că la OMEGA). Că tot veni vorba de miniştri, individul ăla cu cap de bebeluş nici n-a avut curajul să iasă cu el pe teritoriul Peninsulei, deşi era anunţat şi el cu o conferinţă de presă.

Jumătatea noastră de Sziget a început pe terasa Kiss cu PERSONA, arma secretă a rockului independent românesc, mai britanici decât bătrâna Elisabeta 2, dar cu un talent uriaş. Altfel decât seducători încă nu i-am văzut pe PERSONA, indiferent de loc, de timp, de condiţii. De când ni s-au încrucişat ultima dată cărările le-a apărut albumul de debut Suburbia Afterlife, care e ca Yeti, omul zăpezilor, dar pe invers: acesta există cu siguranţă, deşi nu l-a văzut nimeni. Singurul vânzător ambulant de CD-ri al Peninsulei nici nu cred că m-a crezut că există aşa ceva ca Suburbia Afterlife, m-a făcut însă  să mă simt ca un pirat împuţit deoarece am refuzat categoric să cumpăr de la el No Sleep Til’ Hammersmith deşi eram înveşmântat în mod flagrant într-un tricou MOTORHEAD. M-am dus la PERSONA mai degrabă să mă bucur împreună cu ei de participarea lor la Félsziget. Nici n-am prins mare lucru – On The Screen, Head On The Door şi Telephone, parcă, aşa din memorie, dar în nici un caz inegalabilul Momenrtary Lack Of Passion – că am şi fugit la PASO.

„Fugit” nu este o figură de stil. Acum, eu cu ska-ul am rămas undeva pe la MADNESS (ceva SLACKERS pentru zilele ploioase…) dar cu PASO – pre numele lor mai oficial PANNONIA ALLSTARS SKA ORCHESTRA – am ajuns în aşa o fază că mi-am pus una dintre piesele lor ca ringtone pe telefonul mobil. Noroc că am ajuns la scena mare chiar la a doua melodie, foarte biblica Joseph, căreia i se datorează de fapt acel moment magic când m-am uitat pentru prima dată adânc în ochii lui Lord Panamo (a.k.a. Krsa) şi am ştiut că asta va fi dragoste adevărată. Nici măcar nu sunt sigur că e piesa lor (o fi). That bad motherfucker called Panamo este atât de autentic încât a învăţat să cânte în engleză cu accent jamaican. Nu ştiu care e moda în Jamaica, dar costumul si pălăria albă cu care era îmbrăcat m-au dus cu gândul mai degrabă la filmele despre Cuba de dinainte de Castro. Asta ar trebui să se numească Budapest Ska Mood? Ceilalţi – şi erau vreo zece pe scenă – arătau de altfel foarte normal. Faţă de ultimul lor album – de pe care au băgat Hungarian Dish – eu favorizez în continuare anteriorul Return Of The Pannonians, de pe care au cântat bunătăţi ca Babylon Focus şi A Tenkes Kapitánya. Peste toate astea au prezentat în variantă reggae una dintre cele mai minunate kitschuri din toată istoria muzicii populare, These Boots Are made For Walkin’, plimbată cândva cândva prin topuri de Nancy Sinatra.

Ziua de joi a stat cumva sub semnul ska-lui, căci după PASO am ajuns direct la BABYLON CIRCUS. Am trecut între timp de două ori pe lângă concertul KATAPULT, în plină desfăşurare pe Ciuc Party Stage şi m-a gândit că pe viitor ar merita să aflu care-i situaţia cu ei. Căci, aşa din mers, mi-au plăcut. Pe BABYLON CIRCUS îi cunoşteam într-o măsură destul de mică, dar mă văd nevoit să recunosc că au fost mai buni decât PASO. Spre deosebire de panonieni, ei au amestecat ska-ul şi reggae-ul cu ceva muzică ţigănească – cel puţin dacă prin asta înţelegem GOGOL BORDELLO. Au cântat şi, în parte, au vorbit în franceză aşa că foarte mult n-am înţeles. De asta e bine să înveţi limbi străine. Mare importanţă nu avut că nu le ştiai piesele sau limba, căci ceea ce au făcut pe scena Kiss a fost atât de copleşitor încât, deşi sună cam lemnos, nu poate fi descris altfel decât ca o sărbătoare a muzicii. Am şi zis că poate ar trebui să ascult mai puţin metal (Piei, Satană!).

Iureşul ska-punk la care s-a dedat SKA-P mai spre seară, mi-a sunat deja mai familiar. În starea în care mă aflam, însă, după o noapte de nesomn, demenţa pe care au desfăşurat-o pe scena mare aproape că a fost prea mult pentru mine. Am şi migrat spre concertul domnilor Tavitian şi Cserey, care a fost impresionant, dar despre care n-o să scriu nimic deoarece nu vreau să creez impresia că mă pricep la jazz.

SKA-P nu au făcut nici atâta efort cu limba engleză ca BABYLON CIRCUS. În starea aceea modificată de conştiinţa am înţeles totuşi, mirabilă treabă, că sunt supăraţi şi sunt supăraţi pe multă lume: politicieni, poliţie, Biserică Catolică, Papa Ratzinger. Or fi fost mai mulţi, pe aceştia i-au menţionat până să înceapă TAVITIAN. Această atitudine militantă a contrastat absolut, dar absolut, cu veselia paroxistică pe care o radiau de pe scenă. Nu ştiu cum poţi fi anti-sistem dacă te simţi aşa de bine. Showul a fost un circ absolut, cu fel de fel de personaje: cineva îmbrăcat într-o gorilă îmbrăcată în poliţist, care s-a bâţâit vreo cinci minute pe scenă într-un mod complet idiot, apoi o fată îmbrăcată în cleric catolic şi mai târziu dezbrăcată (mă rog, până la un punct). Ea era probabil şi simianul deşi e greu de spus ce se ascundea sub blană. În ce-i priveşte pe membrii SKA-P, ei arătau ca şi cum ar fi fost adunaţi la-ntâmplare din crâşma de la colţ. O crâşmă multiculturală, sincer să fiu, căci trompetistul (sau trombonistul) purta kilt. La muzică se pricep însă. Estampida – cu care au început – Ni Fu Ni Fa, El Libertador, Crimen solicitationis sunt infecţioase chiar şi pe CD. Live te pulverizează. Şi încă nu am zis nimic de Legalizacion.

Acum să ne oprim puţin, căci urmează THERAPY?. Am reuşit să inventez nişte argumente care să explice de ce a fost un lucru bun faptul că nu mi-a plăcut SISTERS OF MERCY la Artmania şi câteva zile am încercat să fac acelaşi lucru pentru THERAPY?. După concertul TANKCSAPDA mi-am dat seama că explicaţiile de acest gen nu ţin. TANKCSAPDA a fost aşa cum ar fi trebuit să fie THERAPY?. Cele două trupe au aceeaşi structură, au fost înfiinţate cam în acelaşi timp, au probabil o experienţă scenică asemănătoare, aşa că THERAPY? n-au nici o scuză. Rămâne întrebarea de ce au dat-o în bară.

Au trecut desigur zilele când nu puteai să deschizi televizorul fără să dai pe MTV peste un clip de pe Troublegum şi nici THERAPY? nu mai sunt aceeaşi trupă despre care se scriau lucruri ca „răspunsul Marii Britanii la NIRVANA”. Asta  a fost de bună seamă o prostie inventată în scop publicitar, dar mă bate cu toate acestea gândul că se află acolo un sâmbure de adevăr. Căci după Infernal Love THERAPY? au început să-şi plănuiască sistematic sinuciderea muzicală. Odată cu Suicide Pact au reuşit să înregistreze un album aproape la fel de respingător ca Incesticide şi după acela n-au mai fost niciodată aceeaşi. Pentru mine, în orice caz, Suicide Pact a fost prea mult şi n-am reluat firul THERAPY? decât cu Crooked Timber. După Tîrgu Mureş l-am şi reascultat degrabă, să văd dacă într-adevăr este aşa de bun cum mi s-a părut iniţial. Este.

M-am dus deci la concertul THERAPY? cu sentimentul marii regăsiri şi în acelaşi timp cu emoţiile primei întâlniri şi am plecat descumpănit. Nu neapărat dezamăgit. Există un cuvânt făcut celebru de filmul American Beauty, care descrie foarte bine concertul: joyless. Fără ritm, fără o dinamică internă, fără o urmă de spontaneitate, fără nimic. Este adevărat că puţină lume a venit la ei. A rămas, mai precis. La SKA-P a fost înghesuială mare şi părea că a rămas numai cine nu avea un lucru mai bun de făcut. Nu se poate spune, iarăşi, că în condiţiile acestea Cairns & Co nu s-au străduit deloc. Au cântat vreo douăzeci de piese, adică neobişnuit de mult. Au încercat, apropo de Potato Junkie, să cointereseze publicul într-un cor James Joyce is fucking my sister. Genială frază, dar potenţialul de umor al situaţiei a murit cumva în faşă. Live like a fucker, die like a mutherfucker a ieşit ceva mai bine. În ce priveşte versurile geniale, THERAPY? au unul chiar mai bun – da, masturbation saved mai life – dar Femtex a sunat cu toate acestea cam plat. Şi asta e valabil pentru toate piesele mai vechi. Când Stop It You’re Killing Me a venit şi a trecut fără să lase nici o urmă era clar că trupa şi publicul se mişcă în universuri diferite şi că nimic semnificativ nu se va întâmpla în seara aceea. Nowhere au prefaţat-o cu Nowhere Man, care în principiu ar fi fost iarăşi o idee bună, dar a căzut ca piatra în ulei, cum ar zice Patapievici. Şi a existat un moment cu adevărat dureros: Diane, coverul HÜSKER DÜ cântat la bis, care pe cât de emoţionant sună pe album, pe atât de văicărit a sunat live.

Dintre melodiile de pe Troublegum, dacă bine ţin minte, doar Knives a reuşit să se menţină pe linia de plutire. Epilepsy şi Stories, cântate una după alta, la fel ca pe CD, au fost din categoria celor satisfăcătoare. Până la urmă singura piesă pe care ai simţit-o ca pe o lovitură în plex a fost Enjoy The Struggle de pe ultimul album. Piesa aceasta cinică, abrazivă, fără nici o dorinţă de a plăcea, construită pe un riff HELMET ceva mai dezlânat, a fost cântată de Cairns printre dinţi şi a arătat pentru câteva minute ce ar fi putut să fie concertul. Din păcate efectul nu s-a mai repetat. Am plecat înainte ca Die Laughing, ultima din program, să ajungă la capăt, ceea ce fac destul de rar.