PENINSULA / FÉLSZIGET 2010, ziua a IV-a, 29.08.2010

by Gabriel Szünder

Trei zile au cântat, femei talentate şi bărbaţi frumoşi, tineri furioşi şi moşnegi luminoşi, şi-au sfâşiat piepturile pentru a-şi oferi inima dezgolită publicului, au cântat pentru beţiile unora şi pentru amintirile altora, dar duminica, iată, festivităţile au ajuns la sfârşit. Cum pentru mulţi de acolo asta însemna şi capătul vacanţei, plutea în aer un sentiment general că nu numai Peninsula dar tot ce e bun s-a dus, consecinţa fiind că lumea se agăţa şi mai tare de cele patru-cinci concerte rămase.

Duminică am campat practic tot timpul în jurul scenei mari, programul o cerea. Singura excepţie a fost BEATRICE de pe Ciuc Stage, care s-au întins, ca norocul, peste KORN, astfel că am reuşit să prind ultimele trei piese. L-am văzut în sfârşit la faţă pe Nagy Feró, monstru sacru/fosilă a rockului maghiar, care ar merita cu siguranţă un paragraf mai lung decât acesta. Băiat dur, clovn, scandalagiu, rapsod al celor defavorizaţi de soartă, proto-punker, Feró a fost multe la viaţa lui şi modul în care încearcă să-şi menţină în viaţă vechea imagine este înduioşitor. Concertul BEATRICE fiind unul dintre ultimele ale festivalului, se pare că nici personalul de ordine nu prea-şi mai dădea silinţa, ceea ce a dus la o dezlănţuire de nedescris. În timp ce cântau Nyolc óra munka, un fel de imn al loserilor de pretutindeni, puţin a lipsit ca publicul să nu demonteze zona acoperită din faţa scenei Ciuc. Oricum, nimic nu s-a comparat cu ilaritatea discursurilor lui Feró, punctate cu câte un cepula – aşa, pe româneşte.

SUBSCRIBE au cântat primii pe scena mare, KORN ultimii şi aste e o potrivire frumoasă deoarece SUBSCRIBE, printre alţii, sunt dovada că KORN n-au lucrat degeaba. Ei sunt în plus trupa de la Peninsula pe care am văzut-o de cele mai multe ori live până acum. Csongor Bálint zicea că sunt puţin  bolnavi şi puţin obosiţi, dar bineînţeles nu s-a văzut pe ei. La ultimul meu concert SUBSCRIBE – cel de anul trecut de la Zöld Pardon – cântau deja cu un clăpar şi de atunci l-au permanentizat pe Cséry Zoltán pe acest post. Dată fiind natura muzicii lor, a fost o mişcare logică. Cealaltă noutate din zona SUBSCRIBE ar fi apariţia EP-lui Contradictions, de pe care au şi cântat o piesă la Tîrgu-Mureş – un mamut de piesă în care au înghesuit te miri ce. De exemplu, un interludiu simfo-metal. Ar fi probabil o greşeală să o iei ca indicaţie pentru stilul celui de-al treilea album, deoarece SUBSCRIBE nici nu au un stil în sensul comun al termenului. Ceea ce se numeşte la ei stil este un echilibru instabil şi de moment între elemente muzicale cu care lucrează – care sunt multe şi mereu surprinzătoare – şi al cărui secret îl cunosc doar ei. Sunt însă convins că nici măcar membrii SUBSCRIBE nu ştiu dinainte ce forme va lua acest echilibru.

Vreo patru-cinci compoziţii le-au cântat sub formă de „medley” – să se încadreze mai bine în timp, parcă, dar a fost interesant, indiferent de motiv. Cea mai bună piesă de concert tot The Tremens rămâne.

ZDOB ŞI ZDUB a fost singură trupă românească a festivalului cărora li s-a făcut o primire de staruri. Nu că la PHOENIX n-ar fi fost lume, dar la  ZDOB ŞI ZDUB atmosfera a fost alta. M-am şi bucurat pentru ei. O parte a concertului a trebuit s-o urmăresc din spatele scenei, respectiv o parte n-am putut s-o urmăresc deloc şi asta din cauza apucăturilor de megastaruri a nu-chiar-megastarurilor din KORN (Pe scurt: s-au lăsat aşteptaţi degeaba timp de două ore la conferinţa, după care au apărut, cică, într-un târziu, dar eu eram deja la TANKCSAPDA). Din depărtare am auzit Everybody In The Casa Mare şi nici măcar nu şti dacă am auzit Videli noci sau doar mi s-a părut că o aud. Aş fi fost curios dacă au cântat ceva noutăţi, căci la propria lor conferinţa de presă au dezvăluit faptul şocant că următorul album nu va mai fi „ietno-punk” (pesemne doar „ietno”).

Sunt unii cu o înţelegere mai modestă a rockului, care tot repetă că TANKCSAPDA nu fac altceva decât MOTORHEAD. Sigur că nu fac. Nici Howlin’ Wolf nu făcea altceva decât Muddy Waters. Important e că o fac bine. Sunt chiar puţini în ziua de azi care o fac mai bine. Astfel că a fost un concert rock n’ roll chintesenţial: necioplit, cu volumul dat la maxim, ca un picior sănătos un cur.

În mod destul de contrariant, cele două albume care au bătut la începutul anilor nouăzeci stilul TANKCSAPDA în cuie au fost destul de slab reprezentate. Căci, în treacăt fie zis, băieţii au început cândva ca un ansamblu punk şi au evoluat doar gradual spre linia asta mai hard rock. Au cântat o singură piesă de pe  A legjobb méreg (Gyürd össze a lepedöt) şi nici una de pe Jönnek a férgek. A mai fost una de pe Ember tervez (Igy lettél) şi atât. Dură treabă. Bine că albumele TANKCSAPDA au păstrat de-a lungul anilor un nivel calitativ constant, altfel m-aş fi dus acasă afurisind. Să adaug că pentru mine asta a fost mult-aşteptata primă întâlnire cu trupa

În ce priveşte ultimul disc TANKCSAPDA, presa de specialitate din Ungaria nu a fost unanimă întru admiraţie, dar la concert nu prea puteai să ai obiecţii faţă de piesele noi. Era şi bine să te poţi bucura de ele, căci au cântat aproape jumătate de album (Nincs fék, nincs félelem, Új nap vár, Köszönet doktor, Mindentől távol). Maestrul Lukács s-a plâns la început că lumea nu prea cunoaşte cântecele noi, dar au perseverat cu toate acestea. E drept că, după câte ştiu, concertul făcea parte în mod oficial din turneul de promovare al albumului Minden jót. Şi nici Lukács nu e omul care să se lase uşor intimidat.

Lacika prezenta piesa următoare de fiecare dată sub forma unei ghicitori, şi dacă n-ar fi fost lumea şi zgomotul am fi putut să punem de un joc de quiz destul de drăguţ. În orice caz, puteai să vezi bucuria pe faţa celui care ghicea primul ce urmează. TANKCSAPDA mai variază playlistul de la un concert la altul, aşa că ordinea cântecelor nu era chiar de la sine înţeleasă. La Tîrgu-Mureş, de exemplu, nu au cântat nici o piesă mai lirică. Concertul l-au început chiar cu Csapda vagyunk, prima piesă de pe ultimul album, care, dată fiind natura ei autofirmativă, era tocmai bună să bage concertul în viteză. A urmat apoi Rock a nevem, un cântec în aceeaşi venă de pe penultimul album. Mai au câteva din astea. Puţin mai târziu, prin Füst és lábdob, au abordat tema rockului vindecător, leac pentru inimile de bărbaţi călcate în picioare de femei perfide – curat macho-romantism – ceea ce i-a şi adus în apropierea temei sexului (Fiuk ölebe lányok, Nem ver át, Szextárgy), una recurentă a universului TANKCSAPDA. Spre sfârşit au atacat câteva întrebări mai metafizice (Mindenki vár valamit, Irgalom nélkül, Menyország tourist), şi asta în maniera lukácsiană tipică. Ea constă în a formula întrebări „mari” într-un mod simplu şi direct, dar niciodată banal, garanţie pentru asta fiind talentul său, să-i zicem poetic.

Cel mai bun dintre albumele TANKCSAPDA mai noi este, mi se pare, Élni vagy égni din 2003 şi se găsesc acolo trei piese foarte apropiate de perfecţiune. Örökké tart a fost sărită pe principiul excluderii a tot ce miroase a baladă, celelalte două – Adjon az ég şi Be vagyok rugva – au fost însă cântate spre sfârşitul concertului. Ultima dintre cele două satisface criteriul lui Bad Blake, personajul-cântăreţ din Crazy Heart, după care un cântec cu adevărat bun îţi dă de fiecare dată impresia că îl cunoşti dintotdeauna. Aşa e Be vagyok rugva, absolut intoxicantă. Mare lucru să poţi scrie aşa ceva.

Concertul TANKCSAPDA s-a încheiat cu Menyország tourist. Acesta ar fi momentul să explic în câte moduri a fost mai bun decât showul THERAPY? dar nu prea are importanţă. Cele două trupe se mişcă în lumi diferite. Faptul că TANKCSAPDA au ajuns la nivelul calitativ şi comercial actual este o performanţă rară, dar au făcut asta folosindu-se de posibilităţile unui mediu cultural care conţine în sine şi limita peste care nu vor trece probabil niciodată. În 1996 au avut o încercare eşuată de a sparge acest cerc – Cause For Sale s-a numit ea – acum este probabil prea târziu.

Am fost supărat pe KORN pentru cretinia cu conferinţa de presă, dar concertul a fost intens. Ar fi necinstit să afirm altceva. Intensitatea asta a venit de la Jonathan Davis, care nu a vorbit practic deloc cu publicul. Davis, deşi arăta ca un ţărănoi, părea să fie complet absorbit de abisurile sufletului său tulburat de unde trebuia să-şi smulgă muzica & versurile. La cât accent pune Jonathan pe autenticism, eu zic că ar putea să renunţe în sfârşit la eternul său echipament Adidas. Nu zic, arată ca un războinic venit de la marginile societăţii americane, înarmat cu nimic altceva decât propria sa instabilitate mentală, dar tot o chestie teatrală este şi să lăsam astea pentru MANOWAR. În orice caz, între Davis şi public s-a produs până la urmă o comunicare de dincolo de cuvinte, pe care a fost fascinant s-o urmăreşti. Cel puţin partea de public din faţa scenei reacţiona la fiecare mişcare de-a sa. Munky şi Fieldy în schimb au fost foarte bine dispuşi, dădeau impresia că le vine destul de greu să se adapteze la sobrietatea lui Davis. Iar Luzier arăta ca şi cum ar fi purtat prenumele de Horst. Ce-i cu mustaţa aia pentru numele lui Dumnezeu?

Importanţa muzicii KORN nu este epuizată de eticheta tâmpită de nu metal, care a fost agăţată de ei în anii nouăzeci, la fel cum  nici valoarea ultimului album nu se reduce la faptul că încearcă să reproducă un sound mai vechi. Experimente din astea se termină de obicei prost. Nu şi în cazul KORN. Oricum, timpul nu a trecut fără urme peste ei. S-au mai maturizat şi nevrozele lui JD. Şi dincolo de glumă, noul album are o forţă pe care cele vechi nu le aveau. Din toate aceste motive a fost un lucru bun că i-am văzut pentru prima dată tocmai acum, în turneul de promovare al albumului Remember Who You Are. Oricum, experienţa unui concert KORN este una destul de specială. Într-atât încât m-am şi mirat când Horst Luzier a dat drumul la un drum solo, n-am crezut că se vor întâmpla aici lucruri aşa de obişnuite.

Deşi era turneu de promovare, trupa nu a exagerat cu Remember Who You Are. Oildale şi Let The Guilt Go şi cam atât. Ultima dintre ele este un clasic KORN în devenire. De pe primul album au cântat trei piese, dintre care Shoots And Ladders au combinat-o cu One, aia de METALLICA, chestie foarte faină, mai ales pentru cine nu ştia ce urmează. Eu, de exemplu. În schimb penultimele două albume au fost ignorate complet, semn că există o oarecare preocupare de redefinire a direcţiei trupei. Pe de altă parte, trecut sub tăcere a fost şi Life Is Peachy, ceea ce e mai greu de explicat.

Pe la Shoots And Ladders, Jonathan a apărut suflând în cimpoi – truc impresionant, mai ales dacă, iarăşi, îl vezi pentru prima dată. Spre sfârşitul concertului, ca şi cum ar fi trecut cu bine printr-o încercare teribilă, Davis a devenit dintr-o dată foarte afabil. Ne tot asigura că se vor întoarce. Sperăm că şi noi.