PENINSULA / FÉLSZIGET 2010, ziua a III-a, 28.08.2010

by Gabriel Szünder

După primele două zile ale festivalului, care au ieşit mai alternativ/underground, sâmbăta promitea să se desfăşoare în stil mare. OMEGA au cântat ultimii, dar nu este chiar evident cine au fost headlinerii de drept ai serii, ei sau EUROPE. Iniţial am avut dubii mai degrabă în legătură cu ultimii decât cu primii, căci, din motive subiective, efectul OMEGA nu era greu de prevăzut, dar cine ştie la ce să se mai aştepte de la EUROPE în 2010.

S-a întâmplat până la urmă ca prima întâlnire cu EUROPE să aibă loc la conferinţa de presă, unde trupa s-a prezentat atât de exuberantă încât a gonit aşteptările în legătură cu concertul până la cerul înstelat. Ar fi putut Joey Tempest să tot repete că sunt în cea mai bună formă a carierei lor, în mod normal tot aş fi luat-o ca o formă de wishful thinking, dar la cât de supradozaţi cu Red Bull păreau, nu puteai să nu-l crezi. Poanta cea mai bună a conferinţei a fost, de altfel, când Joey-boy a chiuit „Romania, EUROPE is here”, fără să ştie ce conotaţii are asta pe la noi. Deşi, cine ştie, poate era în temă. La cât de pregătit din punct de vedere lingvistic s-a prezentat la concert, nu ar fi chiar de neînchipuit să fi citit măcar pagina Wikipedia referitoare la România. Faţă de Benkő László, care nu a trecut de câte un „mulţumesc”, Joey a vorbit aşa mult româneşte că nu m-aş fi mirat nici dacă s-ar fi oprit la un moment dat să recite Somnoroase păsărele. Să ţii minte atâtea cuvinte dintr-o limbă străină până la capătul concertului chiar că mi se pare o performanţă admirabilă.

Până la EUROPE s-a mai întâmplat însă una-alta. Am pierdut de exemplu aproape tot concertul TRICKY, ceea ce este regretabil deoarece, judecând după primele zece minute, a fost spectaculos. Am fost asigurat de către persoane de încredere că a fost într-adevăr spectaculos. Am pierdut, de asemenea, mare pare din showul acustic GRIMUS şi asta deoarece am vrut să văd în sfârşit SARMALELE RECI. Este semnificativ pentru condiţiile concertistice româneşti că până acum nu am reuşit să-i prind niciodată live. Cum pe GRIMUS i-am mai văzut de câteva ori – nu acustic, e adevărat – am luat această decizie dureroasă.

Dacă GRIMUS ar reuşi în anii care urmează un breakthrough în Anglia sau în Europa, ar fi ceva ce să-ţi mai redea încrederea în soartă. Deoarece GRIMUS ar merita. Nu spun că sunt singurii, dar sunt cu siguranţă sunt printre cei ce. După noul val cinematografic românesc ar fi fain ca GRIMUS să fie punctul de cristalizare al unei Neue Rumänische Welle. Astea fiind zise, am avut impresia că s-a pierdut puţin din vraja concertului acustic, aşa în aer liber pe terasa Kiss. Cu toate acestea, Bogdan a cântat cu pasiune, ca întotdeauna, iar ceilalţi cu bucurie evidentă. Atâta tot că îmi închipui concertele acustice în cluburi de noapte, sau noaptea în cluburi, într-o atmosferă mai intimistă. Cum spuneam, nici n-am stat până la capăt, aşa că nu ştiu în ce direcţie au evoluat lucrurile. Dacă bine ţin minte am plecat chiar după prezentarea piesei noi, Vanity. Aş fi fost curios dacă au cântat şi Started şi cum ar fi sunat în variantă acustică.

La GRIMUS, deşi a fost primul concert al zilei, s-a adunat un public destul de frumuşel. Prin comparaţie, la SARMALELE RECI au fost la început şocant de puţini. Cât să umple două staţii de tramvai, cum zicea Zoltán András. Până la urmă s-a mai adunat lumea şi este foarte posibil ca o parte dintre ei să fi fost cei care au făcut plimbarea până la Ciuc Party Stage după ce au terminat GRIMUS de cântat. Ar fi un lucru perfect natural ca publicul celor două trupe să se intersecteze. Motivul absenteismului iniţial la SARMALELE RECI se poate să fi fost acela că, faţă de o variantă de început a programului, au schimbat locul cu Barabás Lőrinc Eklektrik. Care, că veni vorba, cred că au dat de asemenea un concert interesant, deşi tot ce am auzit din el a fost din spatele scenei, în timpul interviului SR.

Kiss & Varga din QUIMBY au făcut tot posibilul să mă convingă că trupa lor nu este una tipică rockului alternativ maghiar, deşi termenul nu trebuia în nici un caz să sugereze că nu au nimic ieşit din comun. Dimpotrivă. SARMALELE RECI sunt, cred, o trupă tipică rockului alternativ românesc, atâta tot că acestea există într-un număr mai mic decât cele din Ungaria. Sigur, la început SARMALELE erau mai alternativ/new wave decât în ultima vreme, dar niciodată nu au fost tipul de ansamblu care să adapteze pur şi simplu un stil, care o fi acesta, britpop sau ska-punk, ci au avut întotdeauna o lume muzicală proprie. Dar, şi mai important aceasta, au reuşit să exploateze posibilităţile limbii române pentru muzica rock într-un mod aproape unic. Ţara te vrea prost rămâne şi după cincisprezece ani cel mai autentic protest song scris pe româneşte. Tot mai valabil pe an ce trece, deşi nimeni nu îşi doreşte probabil aşa un spirit profetic.

Se pare că toată lumea are o piesă SARMALELE RECI preferată, ceea ce este fără îndoială un lucru bun. Un individ intens alcoolizat, de exemplu, a cerut în mod vocal şi insistent Violeta, după cântarea căreia a şi părăsit prompt dar satisfăcut perimetrul. Nici Şpriţul de vară nu l-a mai aşteptat. Trupa a cântat destul de mult de pe primul album, şi una dintre cele două piese noi prezentate, Mi-a făcut tata firmă, mai funky de felul ei, parcă într-acolo trage. Celălalt cântec nou a fost Cocktail Molotov. Dacă bine ţin minte showul s-a încheiat cu autoreferenţiala Cântece şi descântece, care e preferata mea, de altfel, că tot ziceam mai sus de ele. Până la urmă, în concert trupa e la fel ca pe disc, adică la fel cum le e şi muzica: carteziană, ca să zic aşa, la suprafaţă, impetuoasă în profunzime.

EUROPE. Cei pentru care EUROPE înseamnă Carrie, iar Carrie înseamnă semiîntunericul în care se adulmecă şansele primelor aventuri sexuale, au acum – cât? – pe la patruzeci de ani şi, deşi ei sunt singurii cărora Carrie li se urcă şi acum instantaneu la cap, nu sunt suficienţi pentru a asigura supravieţuirea unei trupe. Cine sunt însă ceilalţi fani EUROPE? S-ar putea eventual să fie cei care îşi mai aduc aminte că trupa a încercat să se redefinească deja cu Prisoners In Paradise şi care văd o urmă de tragism în faptul că EUROPE au căzut victimă talazului grunge tocmai în momentul în care încercau să arate o faţă mai „serioasă” şi reuşeau să scoată un album AOR elegant. Sau cei care în 2004 s-au bucurat de revenirea trupei, susţinând că deşi Start From The Dark sună ca un compromis inutil făcut schimbărilor muzicale din anii nouăzeci – căci între timp se schimbase şi schimbarea – se găsesc acolo şi piese faine, căci Tempest şi Norum nu şi-au pierdut simţul pentru refrenele rock memorabile. Sau, în fine, cei care au văzut în Secret Society o îmbunătăţire iar în Last Look At Eden, cu stilul său clasicizant orientat spre LED ZEPPELIN, au salutat unul dintre cele mai bune albume EUROPE din toate timpurile. Toţi aceştia sunt însă eu, căci efectiv nu am întâlnit până acum nici un fan al ultimelor trei albume EUROPE. Şi totuşi, publicul care a venit la concertul de la Tîrgu Mureş a fost numeros.

EUROPE s-au prezentat exact aşa cum trebuie s-o facă o trupă autentică de hard rock – sau rock de stadioane, cum se zicea mai demult – energizaţi, energizanţi, zâmbitori şi într-o înţelegere perfectă a rolului lor, care este acela să distreze. Parcă mai nou tot mai puţini îşi amintesc că muzica rock despre asta ar trebui să fie. Joey zicea, ce-i drept, la conferinţa de presă că niciodată nu s-au simţit atât de bine cântând împreună ca zilele astea, dar nu trebuie să crezi tot ce afirmă starurile rock. În cazul acesta particular totuşi, sau a spus adevărul sau membrii EUROPE au o capacitate extraordinară de a mima voia bună. Iar Joey, Dumnezeu să-l aibă în pază, are o voce minunată şi la 47 de ani.

Adevărul de neocolit e că EUROPE îşi încheie şi acum concertele cu The Final Countdown. Dincolo de asta, nu s-ar putea spune totuşi că setlistul ar fi gravitat în jurul albumului cu acelaşi nume, dimpotrivă, piesele au fost selectate în mod echilibrat astfel încât să reprezinte toate epocile EUROPE. Au cântat chiar şi de pe Wings Of Tomorrow (Scream Of Anger, mai precis). Pe de altă parte, cele de pe discul din 1986 – Cherokee sau Rock The Night – ieşeau destul de clar în evidenţă, şi asta nu neapărat prin calitate. Acelea erau singurele momente când EUROPE păreau o trupă care încearcă să-şi reîncălzească gloria de mult apusă. Cherokee a fost şi aşa unul dintre motivele pentru care merita văzut concertul.

În general, în afară de cele câteva hituri necesare, trupa a mers pe alegeri mai degrabă personale. În ce priveşte Out Of This World, eu aşa aş descrie situaţia în care Let The Good Time Rock şi Sign Of The Times au intrat în program, dar Open Your Heart şi Ready Or Not nu. Cam la fel a fost şi cu Prisoners In Paradise: Seventh Sign da, piesa de titlu şi Girl From Lebanon nu. Penultimele două albume au jucat un rol previzibil de modest. În afară de Start From The Dark şi Love Is Not The Enemy – adică una-una – nu îmi aduc acum aminte de altceva, dar ultima dintre cele două este EUROPE la cel mai înalt nivel, a fost o plăcere. De pe Last Look At Eden în schimb se întâmplă să fi fost alese exact piesele pe care le-aş fi bifat şi eu: cea de titlu, No Stone Unturned, respectiv spectaculoasa New Love In Town, cea care te face să visezi la posibilitatea unui album EUROPE care să îşi asume mai deschis trecutul muzical optzecist. Plus The Beast, la bis, cea mai grea piesă a concertului. Ar mai merita amintită Superstitious, nu deoarece ar fi fost neaşteptată, ci pentru că a ocazionat primul solo savuros al lui John Norum. Iar în ce priveşte solourile, cel al lui Ian Haugland a fost de departe cel mai distractiv ce l-am văzut vreodată în genul acesta. Omul a bătut pe Monty Python, pe Strauss, sau poate pe niciuna dintre astea două, dar a făcut-o în orice caz peste o cavalcadă muzicală foarte pestriţă.

Dacă expresia „dinozaur al rockului” a avut vreodată sens, apoi pentru OMEGA se aplică perfect. Deşi au venit cu o variantă de buzunar a showului cunoscut de pe DVD-ri, acesta a fost gigantesc, maiestuos, dar prima impresie a fost cu toate acestea mai ales una de lentoare. Ca să nu zic chiar că, după EUROPE, OMEGA au părut la început cam bătrânicioşi. Adică, a fost fascinat, a creat un fel de impresie că istoria prinde viaţă, uite, chiar aici în faţa ta, a inspirat veneraţie, fiori sacri, care sunt toate sentimente frumoase, dar nu au multă legătură cu rockul. Kóbor János se unduia ca în vis, ca şi cum s-ar fi temut că la vârsta asta (67, totuşi) e deja prea fragil ca să se joace pe sine. Nu ştiu care a fost până la urmă cauza – luminile, laserele – dar pe la a treia-patra melodie Mecky, cu coama aia de păr blond-cărunt, a început să arate ca împăratul unei civilizaţii extraterestre dintr-un SF american din anii cincizeci şi muzica OMEGA a început să-şi facă efectul. Space-rock… cutremurare… Poţi să-i zici la fel de bine şi krautrock cântat în maghiară, cred eu, dar nu sună la fel de frumos.

Am citit pe undeva despre OMEGA că cică dacă ar fi avut posibilităţile pe care nu le-au avut în Ungaria comunistă, ar fi putut ajunge la fel de mari ca PINK FLOYD. Istoria contrafactuală este întotdeauna o treabă riscantă, aşa că nu ştiu, dar adevărul e că OMEGA au avut momentele lor ireductibile. Şi dacă te uitai la mulţimea imensă de oameni care s-a adunat sâmbătă seara, unii arătau într-adevăr ca şi cum ar fi venit la PINK FLOYD.

Zilele acestea, concertele OMEGA tind să prezinte o secţiune transversală prin opera lor, aşa că sunt în cele din urmă diferite variante de Best Of, ce conţin câte ceva din toate epocile trupei. Altfel probabil că s-ar fi putut şi fără Életfogytig rock n’ roll. Au mai fost câteva momente din astea mai upbeatTízezer lépés, Nem tudom a neved, Kemény játék – dar substanţa showului au constituit-o totuşi marile opusuri progresive ale trupei. Piese ca Ezüst eső, Napot hoztam, csillagot, Gammapolis sau Nyári éjek asszonya. Una şi una. Dar datorită improvizaţiilor interminabile ale lui Benkő László, compoziţii (hard)rock ca Új Babylon sau Léna  au avut aceeaşi curgere solemnă. În mâinile lui Benkő, acest vrăjitor al sintetizatoarelor, acest magician al regatului OMEGA, se întâlnesc toate firele muzicale şi nici nu a făcut mare secret din asta în timpul concertului.

Poate nu toată lumea ştie că SCORPIONS au făcut la un moment dat, sub numele de White Dove, un cover după o piesă OMEGA. Concertul de la Tîrgu Mureş s-a încheiat cu originalul, Gyöngyhajú lány.