PENINSULA / FÉLSZIGET 2010, ziua a II-a, 27.08.2010

by Gabriel Szünder

„Poate să-mi explice cineva ce înseamnă GORILLAZ SOUND SYSTEM?” – zise Pauli R. foindu-se vesel pe canapeaua neagră pe care fusese înghesuit împreună cu ceilalţi trei membri ai trupei finlandeze de rock (?) RASMUS, la conferinţa de presă organizată în cinstea lor. S-a găsit cineva care să-i explice. De atunci ştiu şi eu. Nepriceput cum sunt în muzici de aceste gen am crezut că o să-l văd chiar pe Damon Albarn la Tîrgu Mureş. După ce am înţeles şi în ce măsură GSS reprezintă o împlinire a postmodernismului, am zis că n-o să mă comport ca un neanderthalian, mă voi duce şi mă voi minuna de „show-ul vizual unic” al avangardissimului proiect muzical. Ce am văzut până la urmă – era, ce-i drept, sfârşitul – a fost un număr nedefinit de persoane care frecau la platane în întuneric şi un cap mare, rotitor, proiectat pe ecranul din spatele lor. Când mă gândesc că a fost prima şi probabil ultima dată când aş fi avut ocazia să văd GORILLAZ SS, îmi cam pare rău.

Pauli R. îşi duse mâna la ochi pentru a se feri de soarele orbitor, reuşind astfel să fie luat prin surprindere de grupul surescitat de adolescente care-l aştepta în faţa cortului improvizat de presă. Dacă e să ne luăm după mesajele KISS ME LAURI!!!!!!!!!!! mâzgălite pe foi rupte din caiete de şcoală, se pare totuşi că multe dintre fete veniseră pentru colegul său de trupă cu freza electrocutată. Nimic de zis, băieţii din RASMUS au fost foarte simpatici, s-au pozat cu toată lumea, au dat autografe în dreapta şi în stânga, au stat la taclale cu oricine. Acum a fi fost momentul să asist şi eu la celebra fază cu autograful pe sâni dar bineînţeles că nu s-a întâmplat. Aia era o altă generaţie sau cel puţin o altă trupă. Pe baza celor de mai sus aş fi înţeles de unde se trage publicul RASMUS, dar mulţimea care s-a adunat seara în faţa scenei mari era totuşi parcă prea mare. Povestea cu RASMUS are însă un sfârşit trist. Pur şi simplu pe baza faptului că au fost simpatici, am crezut că voi putea petrece câteva zeci de minute plăcute la concertul lor, tolănit în iarbă cu o bere în mână. Ce să zic, insuportabilitatea muzicii RASMUS nu trebuie subapreciată.

În afară de GSS şi RASMUS vinerea a fost un fel de zi româno-maghiară. Din cauza conferinţei de presă menţionate – şi a interviului QUIMBY – n-am mai ajuns la BLAZZAJ şi n-am prins decât o mică parte din concertul DIRECŢIA 5. Horea Crişovan sigur nu-şi mai aduce aminte că în studenţie ne-am intersectat de câteva ori la Timişoara şi iarăşi n-am apucat să-i spun. DIRECŢIA 5 am văzut-o acum pentru prima oară şi nici n-am ştiut că se prezintă atât de rockeresc pe scenă. Mai ales tatuatul chitarist Nicu D. Muzica lor este mai easy on the ear, cum ar veni, dar sunt ultimul care să dea cu piatra în rockul melodic. N-am ascultat niciodată un CD DIRECŢIA 5 dar am recunoscut şi aşa o parte dintre melodii, ceea ce cred că e un lucru bun pentru orice trupă.

S-a întâmplat ca vineri să cânte două dintre cele mai importante formaţii ale rockului alternativ maghiar. Prima a fost QUIMBY, care este o trupă de vis. Eu cel puţin aş visa despre ea dacă n-ar exista. Muzica QUIMBY s-ar putea descrie cel mai simplu astfel: transpunerea spiritualităţii lui TOM WAITS în muzica rock. Este acel tip idee care pare banală odată ce cineva s-a gândit la ea. QUIMBY au o capacitate incredibilă de a absorbi orice fel de muzică – blues, country, latino, chanson – dar WAITS rămâne numitorul comun. În ce priveşte rockul maghiar, au contribuit probabil mai mult decât oricine altcineva la salvarea muzicii care s-a copt pe labirintica scenă underground din Ungaria anilor optzeci, reuşind să-i dea în acelaşi timp o deschidere mai largă. Este interesant din acest punct de vedere că după primele două albume au abandonat limba engleză.

În ziua de azi numai (auto)ironia cu care se prezintă mai aminteşte de rădăcinile pe care le au QUIMBY în underground. Judecând după lejeritatea cu care fac muzică şi cu care comunică cu publicul, ar fi în stare să cânte şi la zece mii de oameni. Reuşesc în acelaşi timp să se comporte pe scenă astfel încât să anuleze distanţa care îi separă de public. Mai ales Kiss Tibor, care răspundea cu nonşalanţă la chestiile care i se strigau pe scenă. Tibi este un talent înnăscut dar a mai avut bunul simţ să înveţe şi de la NICK CAVE şi TOM WAITS. Cântatul în megafon îl practică din timp în timp ambii.

Dacă îmi aduc bine aminte, QUIMBY a cântat o singură piesă în engleză, Touch Of Fall  de pe Jerrycan Dance, dar chiar nu trebuia să înţelegi textele ca să te bucuri de muzica lor. Eu am făcut experienţa asta joi la SKA-P şi la BABYLON CIRCUS. Nu ştiu câţi nevorbitori de maghiară au fost până la urmă la QUIMBY, căci cine era acolo părea să se orienteze destul de bine în opera lor. QUIMBY au spicuit de peste tot din opera lor de douăzeci de ani – Fekete L’amoure de pe Káosz Amigos, piesa de titlu tot de acolo, Sehol se talállak de pe Kilégzés, Magam Adom nu ştiu de pe care, Halleluja de pe Ékszerelme ş.a.m.d. – dar piesele au fost alese în aparenţă exclusiv pe baza faptului că le face lor plăcere să le cânte. De pe ultimele două EP-ri au prezentat piesele de rezistenţă Ajjajjaj şi Haverom a JJ Cale şi dacă e să mă gândesc care a fost momentul de plăcere pură al concertului, de conjurare colectivă a spiritului rockului, acesta a fost tocmai acela în care cântau despre amicu’ lor JJ Cale. Şi dracu’ ştie, pe ei chiar îi cred.
S-ar putea ca în cazul KISCSILLAG limba să reprezinte o barieră în absorbirea muzicii într-o măsură mai mare decât la QUIMBY. KISCSILLAG au dat pe terasa Kiss unul dintre cele mai puternice concerte la care am asistat vreodată. Vreau să spun că forţa pe care o degajă KISCSILLAG live este incredibilă. Muzica pe care o cântă este rock în sensul destul de clasic al cuvântului, dar o muzică rock de pe care a fost înlăturată crusta de clişee şi preţiozităţi, o muzică rock eliberată din chingile retoricii, ca să zic aşa. Toate acestea sunt evidente, după mine, dar dacă nu erai conştient de bagajul istoric pe care trupa a adus-o cu sine, s-ar putea ca efectul să fi fost altul. Băieţii şi fetele care au venit la concert au avut însă o reacţie atât de exuberantă încât probabil nu se aflau acolo în trecere.

KISCSILLAG este un proiect muzical neobişnuit. Lovasi András, după ce KISPÁL ÉS A BORZ, trupa pe care a înfiinţat-o cândva prin 1987, a ajuns o adevărată instituţie în Ungaria, a hotărât s-o pensioneze şi să înceapă de la zero (bine, nu chiar de la zero) împreună cu prietenul său Leskovics Gábor, fondatorul unei alte formaţii inconturnabile a rockului alternativ maghiar, PÁL UTCAI FIUK. Este cam ca şi cum Thurston Moore s-ar hotărît să închidă SONIC YOUTH şi să-şi facă trupă cu Michael Gira. Că veni vorba, KISCSILLAG nici nu este un proiect de tipul GRINDERMAN, adică aproximativ acelaşi lucru sub un alt nume. Muzica este mai apropiată de KISPÁL decât de PUF dar este totuşi altceva. Mai trebuie ştiut că Lovasi este unul dintre cei mai mari poeţi contemporani de limbă maghiară. Serios.

Pe scenă, Lovasi este ca un fel de Kurt Cobain mai intelectual şi cu mai puţină ură de sine. Absolut tot ce face acolo ţinteşte spre deconstruirea imaginii de star rock, de muzician rock în general – de la tâmpeniile geniale pe care le spune, la maniera în care stă, în care se mişcă, în care ţine chitara în mână. Lovasi  îşi tratează chitara ca şi cum faptul că obiectul acela scoate sunete ar fi o bizarerie ilară, pe care o redescoperă de fiecare dată. Prin comparaţie, Leskovics este o figură mai ancorată în realitatea cotidiană, dar alchimia dintre cei doi – să nu-i zic sinergie, totuşi – este un lucru fascinant de urmărit.

Au cântat de pe ambele lor albume, iar cine le cunoaşte poate să ghicească ce. Aş aminti doar Fishing On Orfűnumber one în toate ţările unde există topuri muzicale dedicate pescuitului, cum ne-a dezvăluit Lovasi – pe care, ca un gest faţă de publicul tîrgumureşan, au cântat-o în varianta Fishing On Marosh.

Am văzut viitorul trupei POKOLGÉP – ca să-l parafrazez puţin pe Jon Landau – şi se numeşte Tóth Attila. Vara trecută POKOLGÉP a avut un concert eşuat la Arad, pentru care responsabilitatea o poartă în primul rând organizatorii, care, în idioţenia lor, după ce i-au invitat ca „headlineri”, i-au dat afară de pe scenă după douăzeci de minute. Partea proastă e că Rudán Joe, care abia se ţinea pe picioare, nu este sigur că ar fi rezistat mai mult. Varianta oficială a despărţirii trupei de cântăreţ este că Rudán s-a săturat de metal, dar pot să-mi închipui că motivul real e că Kukovecz a vrut să se asigure că POKOLGÉP mai are un viitor. În orice caz, Tóth Attila – care, de unde stăteam, arăta ca o combinaţie între Joey DeMaio şi Glenn Danzig – a revitalizat trupa.

POKOLGÉP e trupa care, în 1986, a scos primul album de heavy metal din Ungaria. După aceea au mai scos vreo două-trei care pentru mulţi dintre noi care au crescut în zona aceasta rămân determinante. Nici nu are importanţă de aceea că ultima dată am ascultat un disc POKOLGÉP pe vremea când încă nu se inventaseră CD-rile – şi când vocalist era Kalapács József – melodiile mi-au sunat la fel familiar ca şi cum ar fi fost ieri. Chiar şi acelea pe care le-am auzit pentru prima dată. POKOLGÉP nu e trupa care se reinventează continuu. În orice caz, ca efect al concertului cred că voi recupera şi anii pe care i-am pierdut din istoria POKOLGÉP. Iar următorul material live, despre care a vorbit Kukovecz Gábor în timpul interviului, este pe lista albumelor aşteptate.

Aproximativ acum ar fi urmat episodul cu capul rotitor.