IRON MAIDEN, CARGO @ Polus Center, Cluj, 15.08.2010

by Gabriel Szünder

N-a venit la Cluj nici o televiziune să mă întrebe de când aştept concertul IRON MAIDEN, aşa că o spun acum: demult. IRON MAIDEN e şi un caz mai special. Omu’ nu umblă la concertele lor cu gândul că va auzi acolo ceva nemaiauzit sau că va fi martorul unor virtuozităţi muzicale inefabile, dar dacă omu’ respectiv se întâmplă să fie „metalist” ştie că participarea la un concert MAIDEN are un caracter uşor iniţiatic. Adică, o dată cel puţin tre’ să-i fi văzut live. Altfel poţi fi „bun metalist”, dar metalist în nici un caz. Şi de când vroiam să iau la mişto vorba asta  a lui Nae Ionescu! N-o să povestesc acum ce însemna la mijlocul anilor optzeci să fii posesorul unui poster zdrenţuit cu IRON MAIDEN, căruia dacă-i urmăreai istoria înapoi până la origini, de-a lungul unui şir de mâini transpirate şi pereţi de bloc, dădeai până la urmă probabil de un şofer de TIR umblat prin Iugoslavia, ce aură de putere îţi dădea un astfel de poster, ce trebuia să faci să-ţi pui propria mâna transpirată pe el, căci nu se vindea ca un simplu obiect, ca o marfă – în acest context toate astea n-au importanţă. Magia MAIDEN nu ţine de contrastul cultural şi cine nu mă crede să se uite la Flight 666, documentarul lui Sam Dunn şi Scot McFadyen.

În Cluj a avut loc în orice caz un adevărat exod spre mallul unde s-a ţinut concertul (of, capitalismul ăsta târziu…), cu circulaţia închisă, cu detaşamente de poliţişti, cu o atmosferă de „români vi se pregăteşte ceva”, chestie destul de faină la o adică. Din cauza dificultăţilor de acces am şi pierdut formaţia de deschidere. Aproape că, mai precis. CARGO era chiar pe terminate când am coborât în parcare, dar, din ce am văzut, publicul – mai ales privilegiaţii din zona din faţa scenei – părea să se simtă bine cu ei.

Faţă de turneele IRON MAIDEN din ultimii ani – acela megaloman cu A Matter Of Life And Death şi acela retro botezat Somewhere Back In Time, care ar fi meritat fără îndoială văzut – cel care a ajuns la Cluj a fost unul „normal”. În zilele noastre globalizate numai paseiştii încrâncenaţi mai au parte de surprize la concerte şi cu toate că am luat în considerare posibilitatea ca de data asta să merg pe inocenţă, până la urmă mi-am scos playlistul turneului actual de pe siteul cu pricina. Aşa ştiu măcar că n-au schimbat o iotă la el. Treaba lor, nu vreau să le caut nod în papură. Atâta tot că ar fi putut să cânte Transylvania, totuşi. Totuşi. Nu ca să flateze sensibilităţile localnicilor, dar, sincer, Transylvania în Transilvania – poate că nu merita ratată o astfel de ocazie. Dar cine sunt eu să-l judec pe Steve Harris?

Janick Gers a explicat într-un ziar clujean că nu au nici o intenţie să transforme trupa într-o instituţie de deservire a fanilor, ceea ce e foarte bine şi foarte lăudabil, şi dacă trecem peste faptul că „marile clasice” au fost în minoritate, selecţia pieselor a fost foarte bine gândită. Are dreptate Gers, ce dracu’ ar trebui să facă, să se complacă într-un fel de andropauză muzicală şi să saliveze peste piese scrise în urmă cu treizeci de ani? Mai ales că trupa este încă foarte vioaie, Dickinson chiar la modul sfidător faţă de legile naturii. Sigur că piesele noi reiau la nesfârşit temele şi elementele muzicale din anii optzeci – care la vremea aceea păreau atât de incredibil de noi şi de proaspete – dar ăsta e materialul din care e făcut IRON MAIDEN. Dacă tot nu a fost Somewhere Back In Time, m-am bucurat să văd o trupă sigură de sine, care acordă albumelor din ultimii ani aceeaşi importanţă ca celor din epoca de aur. Căci dacă ei n-o fac, în mod sigur n-are s-o facă nimeni altcineva. O singură nedumerire am, dar serios, ce s-a întâmplat cu No Prayer For The Dying?

Imaginea pe care o creează amintitul Flight 666 despre membrii IRON MAIDEN este una foarte-foarte umană, cea a unor persoane decente, care nu se cred nici mari artişti, nici mari staruri rock. Cam asta e şi imaginea pe care o proiectează de pe scenă. În ce priveşte showul, imaginile de fundal – deseori cu o alură SF în consonanţă cu noul album – îţi furau ochii (eventual: te lăsau cu gura căscată) dar fără ca partea (piro)tehnică şi vizuală să tragă concertul spre circ. Mă rog, până la apariţia lui Eddy, dar asta nu se putea lăsa la o parte. Ba parcă la un moment dat au adus pe scenă şi o Satană de plastic. Eddycam, Doamne! Faţă de asta Tommy Lee are un tittycam şi asta arată toată diferenţa dintre heavy metal şi rock n’ roll. Dar la un concert din acesta de heavy metal clasic mergi cu un suflet pur, cu un suflet de copil.

Din punctul meu de vedere, concertul a fost împărţit în trei secţiuni, dar cine nu vrea să i se povestească setlistul poate să sară la capăt. Există bineînţeles tone de piese cu care ar fi putut să înceapă, dar The Wicker Man a fost una dintre cele mai bune soluţii. Mai ales că e şi prima de pe albumul Brave New World, care, ce frumos, a apărut chiar în anul 2000. Ghost Of The Navigator, chiar dacă nu se ridică la nivelul pieselor epice clasice, este totuşi curată esenţă IRON MAIDEN. Pe hârtie, Wrathchild pe a treia poziţie mi s-a părut o alegere ciudată, dar, dată fiind simplitatea ei punk, probabil că au mizat pe efectul de contrast faţă de Navigator. Şi a funcţionat perfect. În acest moment de maximă exaltare cred că nici cu Poker Face n-ar fi avut probleme din partea publicului, aşa că era momentul pentru El Dorado. The Final Frontier încă nu apăruse oficial la momentul acela, dar, iarăşi, numai cei într-adevăr neinteresaţi de activitatea trupei nu cunoşteau piesa de pe net.

A doua parte a concertului, dacă e să-i zicem aşa (eu îi zic), a fost un bloc compact Brave New World – Dance Of Death – A Matter of Life and Death. A început cu Dance Of  Death într-o manieră de poveste de groază spusă în jurul focului de tabără (Let me tell you a story to chill the bones…), o altă chestie tipică pentru IRON MAIDEN. Blood Brothers – care a fost cântată după Benjamin Breeg şi These Colours Dont Run, cele mai accesibile piese de pe A Matter of Life and Death – mi s-a părut singura alegere neinspirată a concertului. E tipul de piesă la care, chiar dacă n-ai mai auzit-o niciodată, poţi să cânţi după un minut refrenul împreună cu mulţimea, adică mi se pare cam slăbuţă, dar asta e evident o chestie de gust. În loc de Blood Brothers chiar că le-aş fi mulţumit cu lacrimi în ochi pentru un Tailgunner sau un Holy Smoke. A fost dedicată, pe de altă parte, memoriei lui Ronnie James Dio, ceea ce a fost un gest frumos. Wildest Dreams, No More Lies şi Brave New World, însă, sunt dintre alea mai bune. Mai ales prima, un lucruşor mai neşlefuit, mai puţin caracteristic noului IRON MAIDEN. În fine, Fear Of The Dark este în mod sigur una dintre cele mai bune compoziţii post-optzeciste ale lui Steve Harris.

Restul – Iron Maiden, Number Of The Beast, Hallowed Be Thy Name şi Running Free – nu mai necesită comentarii. Omiterea lor ar fi fost o bătaie de joc faţă de fani şi IRON MAIDEN sunt prea drăguţi ca să facă aşa ceva. Tehnic vorbind, Iron Maiden nu făcea parte din bis, dar ar fi putut să facă.

Este o treabă de-a dreptul ilară – imputabilă în totalitate faimosului umor britanic de care, iată, nici zeii metalului nu sunt străini – să te lupţi cu mulţimea care se înghesuie spre ieşire în timp ce Eric Idle intonează tâmpitissimul cântecel Always Look At The Bright Side Of Life. Am şi uitat că concertele IRON MAIDEN se încheie aşa.