ARTMANIA 2010, ziua I, 13.08.2010

by Gabriel Szünder

Umblăm de o vreme la Artmania ca şi cum am merge acasă. Cel puţin până ne ţin banii. Are festivalul acesta un feeling special. Nu ştiu de unde vine. Parţial din faptul că trupele undergroundmiddleground care vin la Sibiu atrag fani şi nu „lume”. Parţial din faptul că festivalul are loc tocmai în mijlocul oraşului – în mijlocul cetăţii, cum ar veni – ceea ce dă naştere unui sentiment de ospitalitate. Populaţia locală priveşte cu bunăvoinţă creaturile ciudate care invadează centrul Sibiului două zile pe an, cetăţenii onorabili plimbându-se printre ele ca într-un imens petting zoo în aer liber. Uite rockerii, hai să-i vedem de mai aproape! – replica aceasta, foarte reală, a fost rostită de un tată care trecea prin Piaţa Mare, cu copilaşul de mână, în a doua zi a festivalului, chiar pe când începea SIRENIA să scoată primele sunete de chitară.

Ce mai are Artmania e o tradiţie frumoasă. Că în anul marii crize festivalul a fost mai tare şi nu mai slab decât în anii trecuţi nu este puţin lucru. Nici OPETH n-au fost nişte nimeni în drum, dar SERJ este, totuşi, un star. Poate că pentru unii asta nu înseamnă nimic – bravo lor – adevărul e însă că SERJ a adunat o mulţime serioasă. Iar THE SISTERS OF MERCY sunt o legendă, un mit, purtătorii unei aure sacre. SOM ar intra în orice listă oricât de scurtă a trupelor rock ce pot fi considerate pe drept cuvânt paradigmatice.

În ce priveşte superlativele, SWALLOW THE SUN a fost cea mai bună trupă care au deschis vreodată festivalul Artmania. Până atunci însă, să amintim de o noutate a festivalului: concertele acustice de după masă din Piaţa Mică, respectiv concertele electrice din noapte ale trupelor româneşti, care, din păcate, au intrat pentru mine în categoria I’m too old for this shit. Până una alta, vineri a avut loc setul acustic ACT. Căldura a fost infernală, era un efort pur şi simplu să stai să asculţi, îmi închipui cum trebuie să fi fost pe scenă. La ora aceea nici publicul nu era foarte numeros, probabil că majoritatea încă nici nu ajunseseră în Sibiu. Luând în considerare toate acestea – şi ca să fiu spiritual – concertul a fost un ACT eroic. ACT este o trupă în care se poate avea încredere, însă în cazul lor – spre deosebire de TIARRA sau SIGN OF AGONY – ideea cu unpluggedu’ nu era chiar de la sine înţeleasă. Faţă de asta cântecele au trecut foarte bine în variantă acustică, atât cele de la care te aşteptai să sune bine şi aşa (Ora de vârf, E suspect de bine), cât şi cele de la care nu (Strigă!). De unde se vede că sunt piese tari.

SWALLOW THE SUN au învăţat cam tot ce s-a putut de la The Peaceville Three şi, sincer vorbind, nu au adăugat foarte mult de la ei. Ce au făcut însă STS, ca beneficiari ai maturizării şi decantării genului death-doom, a fost să surprindă atât de perfect esenţa acestui stil încât se prezintă în momentul de faţă ca un fel de MY DYING BRIDE de generaţia a doua. Fără momentele de genialitate pe care le are uneori trupa lui Aaron Stainthorpe, dar cu o muzică mai uşor de digerat. Vreau să spun că dacă n-ar fi atât de buni, SWALLOW THE SUN ar fi fost răpuşi de soare, precum vampirii. N-au fost.

Membrii SWALLOW THE SUN au ieşit în plină lumină de august, s-au aliniat destul de aproape de marginea scenei – inclusiv clăparul, exclusiv bateristul – şi au dat drumul muzicii, fără nici un fel de preocupare pentru elementele de show. Mikko Kotamäki, cel puţin, care arăta parcă ar fi fost împrumutat de la o trupă punk stângistă, în mod sigur nu e preocupat de imaginea sa scenică. Când cânta cu mâinile la spate parcă era Liam Gallagher. Ceilalţi erau îmbrăcaţi măcar în negru.

SWALLOW THE SUN ar fi fost o introducere bună pentru SISTERS OF MERCY. Showul săltăreţ KAMELOT a rupt puţin ritmul serii. În orice caz, tot ce au cântat STS a fost fără cusur şi din parte-mi ar fi putut s-o mai facă timp de o oră. Dacă piesele mai vechi – Out Of This Gloomy Light sau Swallow, care a fost parcă ultima – au sunat mai impresionant, asta e deoarece sunt mai impresionante decât melodiile mai meditative de pe New Moon. De acolo au cântat una dintre cele mai bune – These Woods Breathe Evil. A fost chiar prima, parcă. Ar fi facil să zici că The Giant a fost gigantică, dar asta e. Prin dezlănţuirea aceasta bine temperată a riffurilor abisale şi a refrenelor hiemale, prin atitudinea scenică foarte „autenticistă”, SWALLOW THE SUN au fost, repet, cea mai tare trupă de deschidere din istoria Artmaniei.

Apropo, am fost convins că numele trupei are legătură cu textul ALICE IN CHAINS de la Down In A Hole (I’ve eaten the sun…). N-am mai avut ocazia să-i întreb, aşa că am căutat pe net. Se pare că are legătură cu iernile finlandeze.

Cum nu se mai pot lăsa comentarii aici, n-o să mă înjure nimeni – nu aici, cel puţin – dacă spun că succesul KAMELOT mi se pare puţin artificial. Sigur, succesul în general este aşa. Nu înţeleg însă cum au dobândit KAMELOT această faimă de trupă deschizătoare de drumuri. Să zicem că înţeleg de ce trupa e numită „progresivă”: se pare că în ziua de azi oricine cântă chestii ceva mai complicate decât AIRBOURNE poate purta acest titlu. Hai să fim serioşi, totuşi. QUEENSRYCHE erau progresivi la vremea lor şi KAMELOT mai au mult până să atingă eleganţa acestora. Nu vreau să-i vorbesc însă de rău pe KAMELOT – produc o muzică inteligentă, chiar dacă inutil de bombastică şi puţin antiseptică – dar concertul lor n-a fost în nici un caz marele moment al festivalului. Probabil că după SIRENIA virtuţile muzicii KAMELOT ar fi fost mai evidente, dar după SWALLOW THE SUN au părut superficiali. Au avut şi un sound puţin mai confuz decât aceştia.

Lucru incontestabil, KAMELOT au fost singurii la Artmania 2010 care au prezentat un rock show. Poate pentru că sunt americani şi au avut de la cine să înveţe. Pe cât de inexplicabil de timizi au părut la conferinţa de presă, pe atât de virili au fost pe scenă. Marele Khan abia îşi mai putea lua mâinile de pe trupul fetei responsabile cu backing vocals. Setlistul a fost construit, cum era de aşteptat, pe ultimele trei albume, dar au băgat şi de pe Karma – piesa de titlu, de exemplu – şi, nu în ultimul rând, noutatea de serviciu intitulată The Great Pandemonium. În rest, au fost de toate – mişcare multă, flatare a publicului, solouri instrumentale etc. etc. Muzică, joc şi voie bună.

Pot să fie SISTERS OF MERCY oricât de legendari, dar multă lume n-a fost curioasă de ei. Vorba ceea, nimeni nu este profet în România. Deşi, parafrazând nemuritoarele cuvinte ale lui Ozzy, SISTERS OF MERCY ar fi meritat să fie văzuţi şi dacă Eldritch n-ar fi făcut altceva decât să se pişe pe scenă. Într-un fel, asta a şi făcut. La nivel simbolic, adică. S-ar putea desigur spune că SOM sună mai nou ca o trupă de rock industrial şi nu una de darkwave, ar fi şi adevărat, dar n-ar surprinde esenţa problemei. Andrew Eldritch a creat impresia că a vrut să-i pedepsească pe toţi cei care au venit la concert cu ideea să se simtă bine. Eldritch a fost întotdeauna un om complicat şi în afară de el probabil că nimeni nu înţelege de ce nu a existat niciodată un al patrulea album SISTERS OF MERCY. Mai ales că piesele noi, diseminate live, sunt o continuare naturală a stilului de pe Vision Thing. Şi mai ales că Andy mai adună din când în când vreo doi băieţi cu care să tragă un turneu. Ceea ce înseamnă că nu şi-a pierdut cheful de muzică – asta dacă nu cumva, Doamne fereşte, o face pentru bani. SOM a reuşit astfel măcar să supravieţuiască trupei lui Wayne Hussey, care parcă se numea THE MISSION.

Este un lucru respectabil, necontestat de nimeni, ca la vârsta de cincizeci de ani să fii capabil să-ţi reinterpretezi vechile compoziţii. În orice caz, SISTERS OF MERCY au sunat atât de brutal la Sibiu încât multe dintre piesele clasice au devenit de nerecunoscut. Au şi început cu Crash & Burn, ca să şteargă rânjetul de pe faţa celor care s-au aşteptat în mod naiv la un First And Last And Always sau o altă vechitură din asta. Au trecut apoi prin Ribbons şi Detonation Boulevard ca şi cum ţi le-ar fi scuipat în faţă. Andy apărea şi dispărea fantomatic în fumul gros care s-a lăsat peste scenă (şi mai trăgea şi din ţigară!) reducând comunicarea cu publicul la câte un fuck you. Până la urmă, prima piesă care amintea de ce se aude pe discurile SOM a fost chiar amintita First And Last And Always. Eldritch n-a fost niciodată un Elvis, dar vocea scrâşnită cu care cântă mai nou este ceva de speriat. Dominion a sunat atât de postuman încât ai fi zis că nu numai doctorul Avalanche este o maşină, ci toată lumea care se află pe scenă. Something Fast a sunat de parcă Eldritch ar fi sfâşiat-o într-un acces de furie şi ar fi reasamblat apoi bucăţile cu neglijenţă creând un fel de monstru al lui Frankenstein.

Cum zicea un coleg, SISTERS OF MERCY sunt o trupă pe care trebuie să-o vezi măcar o dată în viaţă şi nu luăm în considerare părerile ignoranţilor. Da, să-i vezi pe SOM a fost o experienţă emoţionantă, prin faptul că în sfârşit s-a întâmplat, dar, prin faptul că a contrazis toate aşteptările, una mai degrabă şocantă. În nici un caz catartică, cum am crezut că va fi. Asta era valabil până la sfârşitul concertului, până la ultimele minute, până la Vision Thing, cântată ca un fel de bis. Este greu de descris ce a făcut Eldritch cu piesa aia. Cred că a reuşit să-şi canalizeze toată agresivitatea, toată mizantropia, toate frustrările, toată nebunia în acele cinci minute. A urmat apoi Lucretia, un strop mai calmă, dar la fel de colosală. La capăt, Temple Of Love a fost pur şi simplu zvârlită pe scenă ca rezultatul nedorit al unui compromis ruşinos.

În episodul următor: SERJ TANKIAN şi al său circ muzical!