ARTMANIA 2010, ziua a II-a, 14.08.2010

by Gabriel Szünder

După concertul NIGHTWISH de anul trecut, care, contrar aşteptărilor, a fost foarte fain, m-am temut puţin că anul acesta vom fim pedepsiţi cu regina de gheaţă în persoană. TARJA, pentru a evita neînţelegerile. Cine a vrut neapărat a avut ocazia s-o vadă la Miskolc cu vreo două luni în urmă, aşa că până la urmă nimeni n-a avut probabil de suferit. Am avut însă SIRENIA în loc de TRISTANIA.

După masa a şi început destul de bine şi asta tot legat de SIRENIA: am văzut-o în timpul soundcheckului pe Aylin într-o vestimentaţie destul de lejeră. Seara era îmbrăcată bineînţeles ca împărăteasa cea rea din Albă ca zăpada, dar caracterul sublim al muzicii SIRENIA obligă. Ne-am prelins apoi, sub un soare ceva mai conciliant şi cu imaginea picioarelor Aylinei în minte, spre scena acustică din Piaţa Mică. Aici se adunase deja un public mult mai numeros decât la ACT şi Kai Hanto era prins într-un drum workshop cu mare impact la public. Deşi, degeaba am umblat ca Diogene prin mulţimea toropită şi zâmbitoare, nimeni nu părea să ştie cine bate pe scenă. Dacă lucrurile au decurs conform caietului program, era vorba totuşi de bateristul SWALLOW THE SUN.  Au urmat apoi SIGN OF AGONY şi TIARRA. Sper ca membrii TIARRA să nu mi-o ia în nume de rău, dar am amânat plăcerea de a le asculta muzica pentru o zi înnorată de toamnă. (Am aflat însă cu ocazia asta că unul dintre membrii GRIMEGOD, nu spun care, este mare fan al trupei).

Silitor cum sunt, m-am documentat în legătură cu SIGN OF AGONY înainte de a porni la Sibiu, aşa că interesul era asigurat. Când am citit însă în acelaşi caiet program cuvântul buuuues m-am dus ca şi cum individul acela din Hamelin s-ar fi pus să zică din fluier. Băieţii din SIGN OF AGONY nu arată ca şi cum ar pândi diavolul noaptea prin intersecţii, dar e limpede că au reuşit să fure de undeva secretul bluesului. Să mă ierte şi ei dacă nu voi spune acum nimic despre compoziţiile lor proprii. Nu că ar fi fost rele, dar ce au făcut în partea a doua a concertului m-a atins într-un punct mult mai sensibil. În mod normal, când cânţi blues nu cânţi de fapt „coveruri”. Aşa a fost şi cu SIGN OF AGONY. Când au cântat DOWN, acela a fost un cover, dar odată cu Reefer Headed Woman au început să cânte într-adevăr blues. Şi mamă, mamă, cu câtă energie sexuală au cântat acest Reefer Headed Woman! Red hot, baby, cum ar trebui să şi sune bluesul. Prin comparaţie, erotismul sublimat al Aylinei a părut cu câteva ore mai târziu o chestie pentru băieţei puberi (ceea ce şi este, de fapt). Se putea oare mai bine? O, da: cu Rollin’ And Tumblin’ şi Folsom Prison Blues, care în variantă SIGN OF AGONY a fost blues nu numai cu numele. Şi parcă pe undeva au strecurat şi un mic Voodoo Chile. Chapeau!

Înapoi la SIRENIA, însă. Iniţial aş fi vrut să scriu aici fraza că pot să mi-o închipui pe Aylin în zeci de alte ipostaze în care aş vrea s-o văd mai mult decât pe scenă, dar asta chiar că ar fi o exploatare neruşinată a sex appealului săracei fete. Pe de altă parte, în afară de looks şi de o voce de înger de rezervă multe nu are de oferit pe scenă. E şi ciudat cum nu-şi asumă rolul de frontwoman, lăsând relaţiile cu publicul pe seama lui Morten Veland. Şi acuma nu că Morten ar fi marea personalitate a trupei. Mi-a lăsat cumva impresia că nici el nu prea ştie ce caută pe scenă. Asta e, mi-e greu să iau în serios o formaţie care e nevoită să bage coruri de pe laptop. Dacă închideai ochii, să zicem, puteai să crezi că e o aglomeraţie de nedescris pe scenă. Când de fapt erau patru indivizi stingheri. Mai ceva ca în Scaunele lui Ionescu.

Cealaltă problemă de-a mea cu SIRENIA e că toate piesele lor îmi cam sună la fel – la fel de lăbărţat şi de pompos. O parte destul de semnificativă a publicului urmărit însă showul cu vădită plăcere. Unii dintre cei prezenţi cunoşteau chiar şi textele. Mai ales My Mind’s Eye a părut să aibă trecere. Dacă e să mă gândesc bine, probabil Meridian mi-a plăcut cel mai mult. E posibil să fi fost şi singura piesă cântată de pe primul album. O duritate, la standarde SIRENIA, la care Aylin a stat mai mult pe tuşă. Hai să spunem că SIRENIA nu este neapărat ceva de revăzut, dar consideraţi strict ca opening act la DARK TRANQILLITY au dat un concert corect.

Mare noroc că după DARK TRANQUILLITY a urmat SERJ TANKIAN. Sergiu – cum au scandat nişte glumeţi în apropierea noastră – a făcut măcar altceva. O altă formaţie de heavy metal ar fi trebuit să lucreze din greu dacă ar fi vrut să depăşească – sau măcar să egaleze – mirobolantul concert DT. Nimeni dintre cunoscători nu cred că s-a aşteptat la un setlist amorţit – este vorba aici de una dintre cele mai importante trupe contemporane de metal, pe care am avut în plus ocazia s-o vedem în floarea carierei. Surpriza a ţinut însă de modul în care DARK TRANQUILLITY au dat viaţă pieselor. Folosim permanent cuvântul „live” ca termen tehnic, dar  muzica DT a respirat efectiv pe scenă. Asta nu e, cred, neapărat de la sine înţeles în cazul unei formaţii de metal deathoid. Poanta e că Stanne s-a prezentat într-o manieră atât de hippie încât mă aşteptam să înceapă din moment în moment să predice despre dragoste & dezarmare nucleară. Dincolo de glumă, aş zice totuşi că ce au făcut DARK TRANQUILLITY a fost mai mult decât un concert de metal. A fost un concert rock, cu bucuria contagioasă de a cânta, cu solidaritatea între cei ce se află pe scenă şi cei ce se află în faţa ei, cu sentimentul eliberator ce caracterizează acest, să-i zic fenomen cultural sau acest tip de muzică. Frumos a spus şi Mikael Stanne că se simte entuziasmat să vadă şi aici, la Sibiu, ca peste tot în lume, that heavy metal passion în ochii spectatorilor. Şi chiar dacă zice lucruri asemănătoare şi la alte concerte – se poate verifica pe net – eu, unul, l-am crezut când repeta ce bine se simte la Sibiu şi câtă dragoste are faţă de publicul românesc.

Dincolo de aceste aspecte mai degrabă subiective, showul DARK TRANQUILLITY a fost foarte profi şi după standardele uzuale ale genului. Au fost singurii care au folosit ecranele pentru a proiecta diferite imagini sau filmuleţe de animaţie foarte artistice care au scos şi ele puţin concertul de pe linia celor de metal, dându-i un caracter de performance. În ce priveşte compoziţiile DARK TRANQUILLITY, acestea sunt ca nişte artefacte de o perfecţiune stranie, provenite de pe cine ştie ce lume necunoscută omului. Giger pus pe muzică. La Sibiu, ele au fost alese mai ales de pe Gallery, Fiction (The Lesser Faith, Terminus, Focus Shift, Misery’s Crown) şi de pe ultimul album (The Fatalist, The Grandest Accusation). În această orgie de virtuozitate metalică Lost To Apathy a sunat aproape ca un rock n’ roll, Final Resistance ca o declaraţie de principii, iar The Wonders At Your Feet a fost pur şi simplu frumoasă. Dacă ar fi să aleg o singură piesă, aceasta ar totuşi There In, care fost pur şi simplu heavy metalul redus la fascinanta-i esenţă.

SERJ TANKIAN a apărut într-o cămaşă albă imaculată, ca marele artist ce este. Au fost necesare exact trei melodii ca să mă predau necondiţionat în faţa personalităţii urieşeşti a lui TANKIAN. Cu toate acestea, nu mă pot împiedica să mă gândesc că TANKIAN s-a angajat pe o cale artistică periculoasă, la capătul căreia s-ar putea transforma în MIKE PATTON. Se pare că acesta este un pattern-capcană pentru o serie de vocalişti americani care încearcă să depăşească statutul de frontman al unei trupe oarecare. Ar mai fi cazul lui SCOTT WEILAND, de pildă. TANKIAN parcurge însă transformarea în PATTON pe acceleraţie. Şi ideea asta cu „simfonia” indică mai degrabă limitele imaginaţiei sale muzicale. Adică, it’s been done to death. Oricum, până la pronunţarea verdictului, aşteptăm Imperfect Harmonies. Că veni vorba, SERJ TANKIAN a inclus în program o serie de compoziţii noi, ca Borders Are, Left Of Center sau Deserving? Spre lauda lui, a fost o plăcere să le asculţi şi aşa, mai mult sau mai puţin necunoscute (deşi internetul…).

Cum ziceam mai sus, au fost necesare trei piese pentru a mă familiariza cu soundul lui TANKIAN. M-am aşteptat în mod destul de natural la reproducerea celui de pe Elect The Dead Symphony. SERJ a cântat cu câţiva muzicieni împrumutaţi de la Filarmonica din Sibiu, dacă am înţeles bine, dar aceştia au fost complet acoperiţi de instrumentele electrice ale băieţilor pe care i-a adus de acasă. Aşa că a fost simfonie doar cu numele. Spre binele concertului, aş zice. În teorie era vorba de o bună ilustrare a principiului după care uneori mai mult înseamnă de fapt mai puţin, dar până la urmă totul s-a menţinut în limitele bunului simţ.

Am văzut probabil cu toţii câteva concerte „mari” la viaţa noastră, SERJ însă e altfel. Indiferent despre ce a vorbit, de războiul din Irak (apropo de Praise The Lord and Pass the Ammunition), de regimul Bush, de corporaţiile prădalnice care au profitat de implozia Uniunii Sovietice, de corporaţii în general, a făcut-o cu aceeaşi eleganţă – ce mai: cu aceeaşi graţie – cu care a cântat. Bănuiesc totuşi că într-o serie de minţi incvizitive s-a formulat întrebarea că ce avem noi de-a face cu regimul Bush? În ce mă priveşte, dragă SERJ, aş avea doar două observaţii. Ce se întâmplă cu o ţară care se numeşte democraţie dar în care nu se citeşte? Ce se întâmplă cu o ţară care se numeşte democraţie dar în care nu se votează? Ce se întâmplă cu o ţară care se numeşte democraţie dar în care nu există un cod moral? Păi, se transformă în România. (Asta a fost, de altfel, introducerea la The Unthinking Majority.) Apoi, frumos ai spus tu că nu mai există pe lume un loc ca Europa de Est, numai că dacă ai încerca să trăieşti aici câţiva ani ai afla că expresia are şi alte sensuri decât crezi.

Concertul s-a încheiat cu „hitul” Empty Walls.