APOCALIPS, Gate To Infinity (2010)

by Gabriel Szünder

Liniştea o sursă de mare putere este, cum ar zice maestrul Yoda. APOCALIPS şi-au lucrat al doilea album în mare linişte şi, dacă e să crezi pe cuvânt recenziile despre primul, au reuşit să-l depăşească pe acela cu câteva nivele calitative. Cei nouă ani, câţi au trecut de la precedentul disc, ar fi fost suficienţi pentru maturizarea muzicală a membrilor trupei, dar în loc de aceasta APOCALIPS s-a refăcut complet în jurul lui Flavius Buda, aşa că acest APOCALIPS este de fapt un alt APOCALIPS.

În mod interesant, primul album APOCALIPS  a apărut în acelaşi an ca debutul INDIAN FALL, cele două trupe dând impresia că lucrează în acelaşi ritm. Acest ritm destul de specific se datorează fără îndoială – cum a explicat chiar Flavius într-un interviu acordat Cărţii de nisip – „lipsei unei certitudini în undergroundul metalic românesc”. În ce priveşte INDIAN FALL cred şi acum că – lăsând la o parte experimentele avangardiste NEGURĂ BUNGET – Seasons In Equilibrium este cel mai impresionant album din scurta istorie a metalului românesc, dar, cel puţin din perspectiva saltului calitativ pe care-l realizează, Gate To Infinity poate fi comparat cu acela. O diferenţă ar fi că Seasons pare să fie expresia unui stil personal destul de puternic (definitiv?) conturat, în timp ce stilul APOCALIPS pare să fie încă în stare fluidă. Sigur, Seasons are şi un sound mai profi, dar mai important este că cele şase piese de pe Gate To Infinity – care nu sună, nici el, rău – rămân, după oricâte ascultări, şase piese puse cap la cap, reuşind într-o măsură mult mai mică să dea naştere acestei noi entităţi pe care am fost obişnuiţi s-o numim album. (Deşi în ultima vreme obişnuinţa asta dispare cu rapiditate.)

S-ar putea spune că de la Depresie totală încoace a avut loc o evoluţie aşa-zis organică. Adică, Gate To Infinity îşi are încă rădăcinile în metalul anilor optzeci, dar muzica APOCALIPS a absorbit diferite alte „elemente” – progresive, gotic-death – reuşind să rămână directă, simplă, exact în măsura în care e bine pentru metal, dar îmbogăţindu-se cu câteva dimensiuni, căpătând, adică, personalitate. Bun exemplu în acest sens sunt prima şi ultima piesă, cele mai lungi de pe album. Piesa de deschidere reuşeşte cumva să rezume esenţa muzicală a albumului. Probabil că nu din greşeală a fost aleasă ca piesă de titlu. Marea ei calitate e că are feeling, puţin mister, fiind în general tipul de muzică ce te face să vrei să reasculţi un CD. La fel sunt şi Încă o şansă şi Strigăt De Durere. Pe aceasta din urmă apare şi Vera din IN DEFIANCE, dar trebuie să fii realmente familiarizat cu vocea ei ca s-o detectezi din prima. Alte piese de pe album – Puterea voinţei şi, mai ales, Niciodată mai mult – sună ca şi cum ar vrea să exploreze posibilităţile conţinute în rătăcirile CELELALTE CUVINTE de la începutul anilor nouăzeci. Prima dintre cele două poate fi pusă în relaţie şi cu unele aspecte ale muzicii GRIMEGOD.

Acum cel mai bun lucru ar fi probabil ca actuala formulă APOCALIPS să scoată un al doilea album care să confirme calităţile prezentului disc, şi asta într-un timp relativ scurt. Gate To Infinity este, în orice caz, un CD recomandat cu căldură.