CHRISTOPHER LEE, Charlemagne. By The Sword and The Cross (2010)

by Gabriel Szünder

Charlemagne este fără îndoială unul dintre cele mai ieşite din comun albume din istoria muzicii heavy metal. Ceea ce nu înseamnă că este neapărat bun. Sau poate că este bun, dar nu este neapărat metal. Este fără îndoială prima oară când cineva înregistrează un album de metal simfonic – aceasta este, în orice caz, caracterizarea oficială – la vârsta de 88 de ani. Este, de asemenea, înduioşător/impresionant/înălţător să vezi cum acest moşulică simpatic (în altă variantă: gentleman de o vârstă respectabilă) îşi declară dragostea nou-descoperită pentru metal. Fraza I have been metal for many years, only I did not know about it merită în mod sigur să rămână în istoria heavy metalului. Într-o măsură mult mai mare decât albumul.

Despre CHRISTOPHER LEE se cuvine ştiut în primul rând că a jucat în mai multe filme decât se pot vedea într-o viaţă obişnuită de om. Probabil că majoritatea fanilor metal îl cunosc mai ales ca Saruman sau contele Dooku. Cam astea sunt şi amintirile mele cinematice legate de el – mea culpa – deşi a jucat şi în filme mai serioase. În al doilea rând, Lee şi-a manifestat interesul pentru heavy metal deja înainte de apariţia albumului Charlemagne. A avut de mai multe ori rolul de narator pe discurile RHAPSODY OF FIRE. Aceştia, împreună cu MANOWAR au participat şi la înregistrările operei rock Charlemagne. Într-adevăr, asta este probabil cea mai bună descriere a muzicii de pe Charlemagne. Or, se ştie, aşa-zisele opere rock sunt mai mult musical decât operă.

Responsabil pentru muzica de pe Charlemagne este Marco Sabiu, care, spre deosebire de LEE nu are nici în clin nici în mânecă cu metalul (a lucrat în schimb cu Take That sau Kylie Minogue). Este, cred, o alegere inexplicabilă, considerând că albumul ar trebui să exprime interesul lui Sir CHRISTOPHER LEE pentru metal. Menţionarea implicării celor două trupe de metal amintite mai sus poate fi derutantă, căci urmele prezenţei lor trebuiesc căutate cu lupa. În actele II, III şi IV apar, ce-i drept câteva riffuri şi solouri discrete de chitară electrică, dar acestea nu sunt nici pe departe suficiente pentru a apropia muzica de ceea ce se numeşte în mod obişnuit metal operatic. Actul I, pe de altă parte, conţine un refren destul fredonabil (Charlemagne, oh Charlemagne…). Dacă s-ar scoate singleuri de pe acest CD – nu e cazul, bineînţeles – asta ar fi alegerea potrivită.

În ce priveşte caracterizarea ca musical, referinţa nu ar fi acele musicaluri rock cu adevărat cool ca Hair şi Rocky Horror Picture Show sau mai recentul Repo! The Genetic Opera, ci ceva ca Man Of La Mancha sau stilul lui Andrew Lloyd Webber de pe la Phantom Of The Opera. Pe un album anterior (Revelation din 2006) Sir Christopher a cântat câte ceva din Man Of La Mancha, aşa că legătura există. În ultimă instanţă punctul cel mai tare al albumului rămâne vocea lui CHRISTOPHER LEE, care prin gravitatea, eleganţa şi profunzimea ei reuşeşte să salveze muzica destul de subţirică şi inutil de pompoasă.

În ipoteza că By The Sword and The Cross este într-adevăr metal, se poate concluziona că CD-ul a reuşit să forţeze încă o dată limitele genului. Eu nu l-aş considera însă astfel. De aceea mi se pare şi greu de evaluat. Nota de mai jos nu reprezintă decât disponibilitatea mea de a-l asculta. Nu-l ascult prea des.