BARONESS, Blue Record (2009)

by Gabriel Szünder

Şi grungeul n-a murit totuşi. Moirele media care, printr-o lovitură jurnalistică de geniu, au creat fenomenul în doar câţiva ani, l-au abandonat la fel de repede. Trupele au părăsit apoi una după alta corabia grunge pe cale de a se scufunda, dar asta ţine mai degrabă de integritatea lor artistică – în ultimă instanţă fuseseră îmbarcate cu forţa. A fost, în istoria recentă a muzicii rock, unul dintre foarte puţinele exemple ale asumării principiilor artistice împotriva succesului comercial. Şi grungeul n-a murit totuşi. Nu din cauză că PEARL JAM scot încă albume minunate sau că STONE TEMPLE PILOTS scot din nou albume şi nici din cauză că mai sunt câţiva din prima generaţie care activează în undergroundul pe care nu l-a părăsit niciodată – MUDHONEY a avut un album în 2008, noul MELVINS a apărut în urmă cu câteva zile. În fine, nu din cauza faptului că trupe ca BUSH şi CREED au diluat de la un an la altul esenţa pură a genului. N-a murit deoarece a apărut o nouă generaţie care a preluat cauza din punctul în care a lăsat-o ALICE IN CHAINS cu Dirt.

MASTODON, BARONESS, KYLESA, BISON BC şi câţiva alţii nu sunt grunge în nici unul dintre sensurile tehnice ale termenului. Ele îşi caută însă iarăşi – pentru a câta oară, oare? – inspiraţia în inepuizabila şi luxurianta muzică rock a anilor şaptezeci. Aceleaşi stranii creaturi sălbatice cu care s-au jucat şi BLACK SABBATH sau LED ZEPPELIN sunt puse din nou în libertate pentru a vedea dacă mai pot fi învăţate câteva trucuri noi. Mai prozaic spus, trupele acestea sunt suficient de apropiate de metal încât să poată fi comparate cu ALICE IN CHAINS, căci, dintre toţi seattleiţii, AIC a fost cea mai apropiată de metal. Iar din lista de mai sus, BARONESS e cea mai apropiată de ALICE IN CHAINS. MASTODON sunt prea complecşi – şi se îndepărtează tot mai mult de propriile lor influenţe –BISON sunt „prea” doom etc.

SHRINEBUILDER ar fi un alt nume care ar putea fi adăugat. Numai că SHRINEBUILDER este un proiect al unor veterani, nu o trupă tânără pornită să cucerească lumea. Ia însă un Wino, impregnat de BLACK SABBATH până la ultima celulă a trupului, adaugă-i psihedelismul unui Scott Kelly şi obţii o muzică aproximativ asemănătoare.

Într-o altă abordare, s-ar putea remarca în legătură cu BARONESS că nu sunt străini nici de  spiritualitatea post-rock. Asta se vede atât în piesele instrumentale (O’er Hell And Hide, de exemplu), cât şi în construcţia albumului, care este de fapt un imens fluviu muzical tulbure, plin de curenţi subterani. The Sweetest Curse, Jake Leg, Swollen And Halo curg ca o singură melodie întreruptă uneori de piese inserate acolo parcă spontan, sub influenţa unei inspiraţii de moment. Astfel, Steel That Sleeps The Eye este o melodie cu adevărat frumoasă, aparent calmă, în realitate neliniştitoare asemeni compoziţiilor acustice BLACK SABBATH. A Horse Called Golgotha – labirintică şi în acelaşi timp directă, levitantă şi în acelaşi timp masivă – conţine, mi se pare, tot ce are mai bun BARONESS în momentul de faţă.