STONE TEMPLE PILOTS, Stone Temple Pilots (2010)

by Gabriel Szünder

Between The Lines, primul titlu de pe noul album STONE TEMPLE PILOTS este un cântec rock n’ roll uşurel deghizat destul de superficial într-o piesă grunge. În calitate de primă compoziţie nouă STP în nouă ani are darul să te descumpănească. Mie îmi place genul, de altfel, dar parcă nu aici aş fi vrut să-l găsesc. Se vorbea nu demult că STP se vor întoarce la stilul lor de pe Core. Păi, nu. Cinnamon afişează atâta veselie dilie încât face singură aproape cât întregul album Scream al lui Chris Cornell. De la Supergrass te-ai aştepta la aşa ceva – căci mai nou se pare că STONE TEMPLE PILOTS pescuiesc în aceleaşi ape muzicale ca şi ei – dar şi fraţii Coombes se ocupă în ultima vreme de lucruri mai serioase. De Samba Nova nici nu mai zic nimic. Sună aşa cum îi e şi numele.

Acum, să ne amintim totuşi că STONE TEMPLE PILOTS nu au fost dintotdeauna figuri iconice ale grungeului. Dimpotrivă, la început erau descalificaţi ca o imitaţie californiană a muzicii ce a început să curgă din Seattle pe la mijlocul anilor nouăzeci. În situaţia asta, trupe ca STP sau BUSH, care nu au avut norocul să se nască în Jet City, răspundeau în mod obişnuit că nu au copiat ei pe nimeni, s-a întâmplat să fie pur şi simplu inspiraţi de aceleaşi muzici ca Stone Gossard sau Jerry Cantrell. Stone Temple Pilots trebuie imaginat ca şi cum STONE TEMPLE PILOTS ar fi încercat să redea toate aceste influenţe în stare pură, neîncorsetate de nişte canoane stilistice artificial create şi botezate grunge. Ceea ce este un lucru bun. Şi PEARL JAM s-au eliberat de grunge dar ei au făcut-o căutând – şi găsind – izvoarele pure ale rockului, ca să fiu puţin kitsch. STP merg în direcţia opusă. Există desigur anumite asemănări de familie între piesele de pe noul album şi între stilul cu care sunt asociaţi de obicei, numai că acestea par mai degrabă nişte gesturi schiţate uşor blazat, uşor afectat. Este un joc de măşti, ca să fiu puţin pompos, dar este greu de spus dacă STP este în spatele măştii sau este chiar masca.

Noile piese sună ca şi cum ar fi în acelaşi timp STP şi o tonă de trupe din anii şaptezeci, de la BEATLES la FREE (v. Huckleberry Crumble sau Hazy Daze). BEATLES este cea mai constantă referinţă, dar în Dare If You Dare este atât de bătătoare la ochi încât Scott Weiland ar fi putut foarte bine să-i paseze microfonul lui Liam Gallagher. Şi carnavalul stilistic nu se opreşte aici. Take A Load Off emulează JANE’S ADDICTION, Maver este un fel de rock american alternativ din zona WILCO, dar care ar putea fi strecurat fără mari ajustări şi pe unul dintre albumele mai noi BON JOVI. Peste toate acestea vine histrionismul uzual al lui Weiland care încearcă, se pare, să fie legiune – Lou Reed în Hickory Dichotomy, Bowie în First Kiss On Mars, pentru a indica doar cele mai flagrante cazuri.

Pentru toate aceste motive nu prea îmi place Stone Temple Pilots. Adevărul e că doar la a treia ascultare am reuşit să ajung până la Samba Nova (care este, mi se pare, un bonus track). Dacă vine vorba de şaptezecisme, prefer orgia sonică la care se dedă Jack White pe ultimul album Dead Weather. Sau mărinimia ultimului album Blind Melon. Şi, da, Stone Temple Pilots m-a făcut să reconsider încă o dată pozitiv ultimul album ALICE IN CHAINS.