KISS, HARD @ Papp László Sportaréna, Budapesta, 28.05.2010

by Gabriel Szünder

Considerând la ce dimensiuni dinozauriene fac KISS tot ce fac este aproape incredibil cât de neobservat a trecut noul lor turneu european. Oricui am povestit că mă duc la KISS – bilet asigurat de vreo jumătate de an – reacţia a fost invariabil nedumerirea în faţa faptului că trupa continuă să existe. Sonic Boom? Da de unde! Şi pentru ce? Într-adevăr, ce avem noi de-a face cu KISS?

KISS, care şi-au creat imaginea din deşeurile culturii pop americane – e suficient să-i vezi cum arată: parcă ar fi ieşit dintr-un film de Ed Wood – au fost întotdeauna puţin străini de mentalitatea hard rockului continental. Ceva ne va scăpa întotdeauna din fascinaţia pe care au putut s-o exercite, începând cu a doua jumătate a anilor şaptezeci, asupra generaţiilor succesive de rockeri americani. Interesant, totuşi, că KISS au putut deveni eroi şi pentru noi. Mă rog, pentru mine, să nu generalizez. În orice caz, când ascultam rock în anii optzeci, în griul lumii comuniste, nimic nu părea mai străin decât KISS. Şi tocmai asta era important. Rockul era cu atât mai interesant cu cât era mai colorat, cu cât era mai kitsch, cu cât era mai altfel decât lucrurile din jur. Or, nimeni nu a fost vreodată mai colorat şi mai kitsch ca KISS.

Nerecunoscător, cum e omul, am sperat până în ultima clipă că KISS vor aduce cu sine pe cineva din America. Înainte de METALLICA au cântat la Budapesta HIGH ON FIRE şi VOLBEAT, aşa că un BUCKCHERRY, un STEEL PANTHER sau un VAINS OF JENNA ar fi fost drăguţ. Până la urmă am rămas cu HARD. Time Is Waiting For No One, ultimul album HARD, a atins o coardă sensibilă la mine, deci a fost bine şi aşa. Arena nu s-a umplut în cele din urmă nici la KISS şi la trupa de deschidere cam sufla vântul prin sală. În plus – duse sunt de mult zilele MTV-lui – era de aşteptat că la concert va veni sâmburele tare al bazei de fani KISS şi nu curioşii. Au şi fost suficienţi entuziaşti vopsiţi în Paul Stanley sau Gene Simmons. Poate asta explică timiditatea showului HARD. Lipsa de experienţă sigur nu, căci Björn Lodin se mişca pe scenă ca la el în sufragerie. Nu au avut nici soundul atomic cu care au cântat KISS mai târziu şi cântecele – setlist relativ previzibil: piesa de titlu, Black Cloudes, Magical Pretence, Into The Fire, My Kind Of Woman – s-au pierdut cumva în sala imensă. Ca baladă a fost cântată The Pace And The Flow. Despre My Kind Of Woman am aflat cu ocazia asta că este un cover BALTIMOORE. Singura piesă cu putere de surpriză a fost Touch Too Much, nu zic cine cântă originalul, dar a fost o alegere nonstandard şi prin aceasta simpatică. A şi avut cel mai mare succes la public. Spre lauda acestuia, întregul show HARD a fost urmărit cu un interes mai mult decât decent. Concluzie: HARD ar avea cu siguranţă un impact mai mare într-un club.

Pentru a înţelege cu adevărat concepţia KISS – „sex, show şi rock n’ roll” plus „totul la dimensiuni mult mai mari decât oricine altcineva” – trebuie văzuţi măcar o dată live. Turneul actual a avut şi un nume mare: Sonic Boom Over Europe: From The Beginning To The Boom. Setlistul a fost însă mai mult beginning decât boom. Când în urmă cu câţiva ani KISS au pornit din nou la drum cu machiaj pe faţă au anunţat că intenţionează să cânte de pe primele albume. Totuşi, faptul că în 2010 sunt în turneu cu un program care include patru piese de pe primul lor disc – apărut în 1974 – te face să te gândeşti la explicaţii psihologice. Gene Simmons are în ultimă instanţă 60 de ani. Unde mai pui că şi albumul din 2009 sună ca cele din tinereţile lui. Pe de altă parte, piesele acestea hard rock ultrasimpliste, vechi de treizeci de ani, nu şi-au pierdut încă impactul. Băieţii (vorba vine) ar putea să le cânte probabil şi în somn, dar o fac într-un mod foarte vivace. Din punctul meu de vedere însă anii ’80-’90 au fost serios subreprezentaţi. Crazy Nights s-a cam pierdut între Deuce şi Calling Dr. Love. Noroc cu Lick It Up, cântată prima după bis, care a fost o sărbătoare. Tot aşa,  God Gave Rock ‘n’ Roll to You, o piesă minunată (cover ARGENT, de altfel). În ce mă priveşte, aş fi preferat s-o lase mai moale cu anii şaptezeci şi să găsească loc în program pentru Unholy, pentru Hide Your Heart, pentru multe altele. Dacă tot e vorba de primul album, de ce nu Strutter? Admit că erau şanse infime pentru un Psycho Circus, dar concert KISS fără Heaven’s On Fire? Dumnezeule, când voi mai avea ocazia să aud piesa aia live? Beth a căzut victimă atitudinii anti-baladă, care mai nou e programatică, se pare, la KISS.

O critică adusă deseori trupelor care se mişcă la nivelul la care se mişcă KISS este aşa-zisa lipsă de spontaneitate. Nu prea înţeleg ce sens are să te aştepţi la spontaneitate de la nişte muzicieni care fac asta de câteva decenii. Înţeleg să te plângi de blazare sau de oboseală, dar KISS au cântat la Budapesta ca şi cum toată cariera lor ar fi depins de concertul acesta, deşi, cum ziceam, sala nu a fost tocmai plină. A existat şi un moment de spontaneitate, când Paul Stanley, în timpul unui un mic moment solo, a improvizat la chitară un Whole Lotta Love. Însă, s-o spun sincer, eu m-am dus pentru show. Şi show a fost! Totul a început cu o proiecţie care-i arăta pe membrii KISS sosind din spaţiu, bla bla, ajungând să  facă paşi pe străzile unei metropole americane, înalţi cât zgârie-norii. De bună seamă, nu a fost cea mai originală fază. Mult mai mare efect a avut cum au fost filmaţi backstage în timp ce se apropiau de scenă. Unde au apărut apoi – The Starchild, The Demon şi The Spaceman – aeropurtaţi. Căci membrii KISS nu păşesc pe scenă. Au fost aduşi de una dintre multele rampe mobile. Practic fiecare parte a scenei era mobilă, aşa că mai târziu şi The Catman a avut un număr cu liftul. Nici o mie de cuvinte nu fac cât o imagine, totuşi: acţiunea era proiectată pe trei mari ecrane situate în spate şi lateral, în timp ce pe scenă era aşezat un zid format dintr-o serie de ecrane mai mici, care arătau clipuleţe adaptate melodiilor. În timp ce se cânta God Gave Rock ‘n’ Roll to You, de exemplu, se puteau vedea imagini cu foşti membrii KISS, apoi, mergând tot mai mult înapoi în timp, cu figuri legendare ale rockului, Jimi, Janis, Eric Clapton etc.

Gene Simmons şi-a făcut numerele uzuale cu scuipatul de sânge şi de foc, a dat frâu liber limbii sale legendare, l-a lins pe Tommy Thayer pe gât (mă întreb de ce) şi într-un final apoteotic a performat I Love It Loud la treizeci de metri deasupra capetelor spectatorilor. La aceeaşi altitudine, a încântat publicul din Budapesta cu un Ozosep şi un mic monolog în maghiară. Explicaţia pronunţiei incredibil de bune a lui Gene este fără îndoială faptul că pe linie maternă provine dintr-o familie maghiară dar şi aşa a fost impresionant să-l auzi. Paul Stanley a plusat prezentând I Was Made For Lovin’ You pe o scenă micuţă amplasată în mijlocul sălii, unde s-a transportat printr-un soi de miniteleferic. Într-un cuvânt, adevărat rock and roll circus care nu a fost şi nu va mai fi niciodată egalat.

Ultimul moment mare al concertului a aparţinut publicului. Pe când ne făceam drum înspre afară, un grup a început să intoneze Rock And Roll All Nite, melodia fiind preluată apoi aproape instantaneu de toată mulţimea, care a părăsit astfel clădirea cu KISS în inimă şi pe buze, pe acordurile acestui minunat imn al destrăbălării. Lacrimă.

Setlist:

Modern Day Delilah

Cold Gin

Let Me Go, Rock ‘N’ Roll

Firehouse

Say Yeah

Deuce 

Crazy Crazy Nights

Calling Dr. Love

Shock Me

I’m An Animal

100,000 Years

I Love It Loud 

Love Gun 

Black Diamond

(Whole Lotta Love)

Detroit Rock City

Lick It Up

Shout It Out Loud

I Was Made For Lovin’ You

God Gave Rock ‘n’ Roll to You 

Rock And Roll All Nite