Port Arthur 2010, ziua a II-a, 20.06.2010

by Gabriel Szünder

Unii au Sonisphere, alţii au MetalFest, noi avem Rock la Mureş. Aşa şi este, micuţ, lipsit de imaginaţie şi noroios. Cel puţin anul acesta. Măcar de asta nu poate fi făcut vinovat Ovidiu Balint, directorul Casei de Cultură a Municipiului Arad, care, spun ziarele locale, are mai nou probleme cu şefii săi. În mod normal ăsta ar fi cam ultimul lucru care să mă intereseze, atâta doar că odată cu conducerea instituţiei există posibilitatea să se ducă şi Port Arthurul de anul viitor. Atunci l-am deplânge şi ne-am gândi la el cu nostalgie. Măi, am avut şi noi cândva festival rock la Arad. Deocamdată îl avem însă şi putem să căutăm calul de dar la dinţi. Normal că s-a invocat criza economică, numai că nu cred că există explicaţii economice pentru aproximaţia asta tristă de festival. Redus la două zile, că B-TON & Friends la Flex nici măcar în Arad nu trece ca festival.

Am pierdut prima zi a Rockului la Mureş pe motive de KISS – felix culpa – şi parte din a doua aproximativ din acelaşi motiv. Nu ştiu dacă s-a respectat până la urmă programul – asta în sine ar fi fost deja o mare realizare – dar în caz că da, au fost câteva trupe pentru care m-aş fi plimbat cu plăcere până la Aradul Nou: DOMINATION, DEKADENS, SPIRITUAL RAVISHMENT şi SUPERBUTT. LOCATARII au fost anunţaţi pentru prima zi, dar, ca să fac în mod elegant trecerea spre a doua zi, au cântat până la urmă sâmbăta. Ultimii. NARVAL nu s-au prezentat, din motive personale după câte am auzit. Grea lovitură pentru public, suportată însă cu stoicism. De la LOCATARII am plecat eu. Cum muzica lor nu înseamnă nimic pentru mine, am zis că-i mai corect aşa. Înainte de ei, o nouă şansă de a vedea WINGS. Nu este probabil greu de ghicit cum au prins o poziţie aşa de bună. Dacă nu i-aş mai fi văzut o dată live, faimoasa primă impresie ar fi fost cu siguranţă mai bună, căci au cântat mai bine decât în deschidere la TRUDA. Rock-metal fără mari pretenţii şi fără mare sens. Aşa, bătrânesc, optzecist. Dar n-am nici o problemă cu asta. La capăt a urmat blocul obligatoriu de coveruri – o modalitate destul de ieftină de a-ţi asigura bunăvoinţa publicului. Care la momentul acela oricum funcţiona pe principiul că nu mai e nimic de pierdut. Şi eu tot nu înţeleg cum poate fi cântat TNT într-un mod atât de lipsit de vlagă.

Ca să încep cu partea cronologică a acestei relatări trunchiate, am ajuns la Port Arthur chiar pe când MS îşi adunau instrumentele, lucru pe care îl regret cu sinceritate. N-am mai participat nici la afterparty de la Flex şi cine ştie ce am pierdut şi acolo. În fine, MAUSER – sau Manser cum apărea pe siteul CC Arad (bine de ştiut că lucrează oameni capabili şi acolo) – au fost cel mai cool act al serii. Per total, sunau şi arătau ca şi cum ar fi nimerit acolo din greşeală. Asta în sensul bun al cuvântului. În orice caz, în ce priveşte lookul, un megafon te poate duce departe. Cineva zicea lângă mine că au cântat aceeaşi piesă de vreo cinci ori. Răutate gratuită, zic eu. Dar este ciudat că a putut suna aşa, cât timp ARTillery’s Band este un album mai degrabă eclectic. Personal, am fost realmente entuziasmat de prima întâlnire cu aceşti kamikaze de Cluj ai rockului românesc (independent) în stare mereu născândă, care au arătat lumii cum ar suna dacă Fratellis ar cânta coveruri Vank. Du bist mein Mauser, ich bin dein Schnauzer. Sau aşa ceva.

GODMODE au fost ceva mai prozaici, deşi la fel de conectaţi la contemporaneitate. Cu DEFTONES. Dracu’ ştie, mie muzica asta cântată cu texte româneşti îmi aminteşte întotdeauna de LUNA AMARĂ. Fapt este însă că showul GODMODE s-a încheiat cu un cover DEFTONES. Şi a început cu o chitară acustică. Asta i-a cam derutat pe spectatorii care la momentul acela intraseră deja în formă. Când au înţeles că s-a dat liber la pogo, s-au pus pe aşa o tăvăleală în noroi de ziceai – zicea, de fapt, cu melancolie în glas, un prieten – că vor să recreeze Woodstockul. În general mă bucur când văd că generaţia tânără umblă la concerte rock dar aici vârsta multora era atât de mică încât urmărindu-le amocul din faţa scenei aveai impresia că te uiţi la ceva kiddie porn. Vreau să spun că arăta nenatural. Şi că veni vorba, locos locali parcă s-au prezentat în număr mai mare ca niciodată.

La urmă, dar în nici un caz în ultimul rând: LAST HOPE. A fost momentul copleşitor al serii. De curiozitate – fiind prima trupă bulgară pe care urma s-o întâlnesc – m-am documentat puţin pe net înainte de concert, astfel că mă şi aşteptam la ceva bun. Asta nu înseamnă că eram în temă cu piese concrete şi presupun că nimeni nu a fost. Nici nu era necesar. Hardcoreul acesta ultraprimitiv – iarăşi, în sensul bun al cuvântului – poate lovi oricând şi oriunde, cât timp atitudinea este potrivită. Atitudine a fost din plin. Vocalistul Alex s-a comportat ca şi cum faptul că la somaţiile sale constante de tipul let me get some action from the back section au răspuns numai copiii amintiţi mai sus, restul publicului dând dovadă de un interes politicos dar reţinut, ar fi o chestiune de detaliu. Drept consecinţă, Alex s-a pus să-şi dirijeze publicul prepuber ca şi cum ar fi fost războinici CBGBs.  Dacă nu mă înşală memoria, LAST HOPE au cântat cu un singur chitarist – pe MySpace sunt listaţi doi – dar acesta şi-a frecat riffurile AGNOSTIC FRONT cu dăruire totală. La fel au cântat şi ceilalţi doi instrumentişti. Băieţii chiar au dat sută la sută. Nu-mi vine să cred că un concert în Sofia lor natală ar fi fost mult diferit. Să mai zică cineva ceva de Bulgaria!