SLASH, Slash (2010)

by Gabriel Szünder

Slash a făcut într-adevăr tot posibilul să pună primul său album solo la remorca moştenirii GUNS N’ ROSES. Mi se pare cam ciudat, considerând că acum câţiva ani declara că VELVET REVOLVER l-a ajutat în sfârşit să scape de imaginea de ex-membru GUNS. Aici însă şi coperta este deja suficient de grăitoare. Apoi, Slash este primul album din ultimii n-şpe ani care reuneşte componenţa GUNS N’ ROSES-lui clasic. Nu într-o singură melodie, ce-i drept, dar sunt aici cu toţii, până la Steven Adler. Nu şi Axl Rose. Personal, întotdeauna l-am simpatizat mai mult pe Slash decât pe Axl, dar adevărul banal e că fără Axl Rose nu există GN’R. Mai ales că deocamdată există unul cu el. Ar fi fost frumos ca Axl să lucreze pe Chinese Democracy cu un chitarist mai orientat spre blues şi nu cu extratereştri ca Buckethead şi Bumblefoot, dar Axl n-a fost niciodată omul soluţiilor facile. În orice caz, Chinese Democracy demonstrează foarte bine ce ar trebui să fie GN’R în 2010. Slash nu poate prezenta astfel de pretenţii, dar, hei, it’s only rock n’ fucking roll! Cum zice aceeaşi copertă.

Pentru primul său album solo Slash a ales „soluţia Santana”, adică fiecare piesă este cântată de câte un vocalist invitat. Cântăreţi de aşa calibru nici măcar Santana nu a reuşit să adune la un loc. Chiar şi printre bonusuri se găsesc nume ca Alice Cooper. Singura problemă e că Slash nu este un muzician atât de versatil ca Santana. Ce avem aici este o mână de piese blues-rock savuroase dar care se mişcă între nişte limite destul de strâmte. În condiţiile astea, rotirea vocaliştilor este mai degrabă derutantă decât interesantă. În plus, nu prea există alchimie reală între Slash şi unele dintre cele mai mari nume de pe album. Faţă de oameni ca Ozzy, Lemmy şi Iggy nu poţi să ai decât respect, dar adevărul e că multă legătură nu au cu muzica lui Slash. Vin, îşi cântă partea şi pleacă. Sau poate că personalitatea lor este prea mare pentru compoziţiile lui Slash. Pe de altă parte, newcomeri ca M. Shadows sau Andrew Stockdale tocmai asta nu au, personalitate. Ian Astbury şi Kid Rock se mulează deja mai bine pe melodii. Ghost, cu Astbury şi Izzy Stradlin, este o piesă foarte tare. În Promise, Chris Cornell are şansa să mai ispăşească ceva din recentele lui păcate muzicale. Fără glumă, întotdeauna este o plăcere să-l asculţi pe Cornrell cântând rock. Fergie şi Adam Levine, cu vocea sa care cere pumni, intră în categoria ciudăţeniilor. Numita alchimie există cu adevărat numai între Slash şi Myles Kennedy. Un album întreg înregistrat cu acesta, un SNAKEPIT III, ar fi fost, cred, o soluţie mai modestă dar mai bună.

Cu toate momentele sale bune, Slash e cel mai slab album din cariera lui Slash. Ceea ce nu înseamnă că nu poate fi ascultat cu plăcere.