PSYCHO SYMPHONY, VORTEX @ Club Flex, Arad, 27.03. 2010

by Gabriel Szünder

Despre trupa de deschidere în mod normal nu ar merita vorbit. Ţine de umorul situaţiei că, după nume şi după faptul că urmau să cânte înainte de PSYCHO SYMPHONY, am crezut că o fi ceva în genul CORONER-VOIVOD. Păi, nu a fost. Mă întreb totuşi ce îi detemină pe organizatori să invite astfel de cântători de coveruri care nu fac altceva decât să-şi bată joc de publicul venit să asculte muzică. Poate că nu îi invită efectiv, poate îi lasă pur şi simplu să cânte, dar nici asta nu schimbă situaţia. Ce au făcut VORTEX cu un Smoke On The Water este greu de descris. Ce poţi să şi zici? Mare lucru e simţul ruşinii şi ce trist e când nu îl ai.

PSYCHO SYMPHONY nu sunt o formaţie uşor de prins live. Dacă am înţeles bine, ultima dată au cântat la Arad în urmă cu cinci ani. Nu ştiu câţi dintre cei prezenţi la Flex veniseră pentru concert şi câţi se aflau pur şi simplu acolo. În orice caz, un număr mic de entuziaşti au venit în faţă şi au încercat să mai şi dea din cap la părţile riffuitoare ale muzicii. Ceea ce înseamnă că în cea mai mare parte a timpului stăteau nedumeriţi şi se uitau la muzicieni. Problema cu muzica PSYCHO SYMPHONY, singura, e că este vulnerabilă la slăbiciunile soundului. Or, acesta în mod tradiţional nu este la înălţime în Flex. TRUDA, să zicem, poate fi urmărită şi la un radio de buzunar, PSYCHO SYMPHONY nu. Ce ar fi oare dacă cineva s-ar gândi să invite astfel de trupe, că multe tot nu sunt în jur, să cânte în locaţii unde se ţin de obicei concerte de jazz? În sala mică a măreţului nostru Palat Cultural, de exemplu. Căci, în mod normal, omul nu umblă la PSYCHO SYMPHONY să bea şi să transpire ci să urmărească muzica.

A apărut aici nu demult, din tastatura Ilincăi Galea, o cronică foarte bună despre concertul PSYCHO SYMPHONY de la Bucureşti. Multe nu ar fi de adăugat. În afară, poate, de observaţia că publicul de acolo a avut măcar parte de trupe normale de deschidere. La Arad PSYCHO SYMPHONY au cântat din nou întregul EP Schizoid, adică Strange Illusion şi minunata Purple Coloured Kingdom. Mi se pare normal ca showul să fie construi în jurul acestora – sunt nu doar mai noi dar sunt şi construite mai “logic” decât piesele de pe Silent Fall. Ceea ce le face mai uşor de urmărit. Au mai fost prezentate apoi Abyss şi Instru-Mental, cele două piese noi despre care Emil Gherasim spunea, în interviul acordat Cărţii de nisip, că sunt puncte stabile ale concertelor mai recente. Deşi acestea pot fi ascultate pe net, necunoaşterea lor nu cred că reprezenta o problemă. Muzica trupei din Carei nu funcţionează, în ultimă instanţă, pe baza efectului de identificare directă, ci pe baza virtuozităţii instrumentale, a improvizaţiei şi a deconstruirii structurilor rock clasice. În afară de muzicieni nu cred că cineva e în stare să memoreze în întregime nici piesele de pe Silent Fall. De pe acesta s-au cântat, dacă nu mă înşală memoria, chiar primele două, The King şi Temptations, dar în ordine inversă. Silent Fall e un material cu care trebuie umblat cu grijă. Dar adevărul e că oricare piese le-ar fi ales, tot ţi-ar fi părut rău după celelalte. În urma bisuirilor, PSYCHO SYMPHONY au încheiat concertul cu un work in progress, o piesă (deocamdată) instrumentală. Deşi nu îmi place să folosesc clişee, concertul a fost un adevărat eveniment muzical.