BURZUM, Belus (2010)

by Gabriel Szünder

Dacă Varg Vikernes ar fi în orice sens, oricât de vag al termenului, un geniu, ar merita să meditezi pe lung la contradicţiile şi misterele sufletului uman. Nu este însă cazul. Vikernes, cu tot cu mutra lui mai recentă de Cristos pe invers, nu este un geniu muzical, la fel cum nu este nici Charles Manson şi atenţia pe care a primit-o datorită lui Axl Rose şi Marilyn Manson a fost una complet nemeritată. Dar iată, nici cei mai săriţi de pe fix dintre noi nu sunt imuni la fascinaţia exercitată de îngemănarea crimei cu muzica. În plus, dacă Vikernes are un înaintaş ilustru, acesta este fără îndoială Charles Manson, aşa că, să arătăm respect acolo unde respectul este necesar.

Dacă Belus ar fi pur şi simplu un nonsens, un gunoi, un zero, situaţia ar fi destul de simplă. Nu este însă. Sigur, opera contelui Grishnackh s-a mişcat întotdeauna la graniţa a tot ce înseamnă muzică, dar aceasta, în sine, nu este neapărat un lucru rău. Adevărul e că Belus, la fel ca celelalte albume ale lui Vikernes, are caracter. Este, la fel ca celelalte, un material profund personal. Personal la modul masturbatoriu, dar personal totuşi. Soundul chinuit de chitară – care face un LP Electrecord să sune bine – şi riffurile minimaliste, reluate la nesfârşit în piese care se apropie nu o dată de zece minute, crează un efect halucinant şi individualizează piesele contelui. Basul boncănitor pare preluat de la ceva trupă de dark wave britanic de la începutul anilor optzeci. Părţile vorbite crează un efect destul de interesant de muzică de film, deşi mie îmi aduc constant aminte de piesa Forever Failure de PARADISE LOST, peste care a fost suprapusă vocea – se putea altfel? – lui Charles Manson.

Astea pentru cine nu e familiar cu opera piromanului norvegian. Pentru cine este, Belus începe undeva pe la Filosofem şi mişcă apoi în spate în timp. Pe Belus’ død şi Kaimadalthas’ nedstigning s-a strecurat şi ceva melodie. Pe alocuri Varg se lansează şi în ceva croncăneală dar, aşa, “for old times’ sake”. Nimic la nivelul ţipetelor descreierate de pe un Black Spell Of Destruction, de exemplu. Pe noul album, furia black metalului nu transpare cu adevărat decât pe Keliohesten. De data asta nu mai sunt nici titluri cutremurătoare ca Rundtgåing av den transcendentale egenhetens støtte, Varg mulţumindu-se cu o sfioasă trimitere la Nietzsche prin Morgenrøde. O fi avut timp să citească în închisoare.

Problema cu Varg Vikernes nu e că se mişcă la graniţa muzicii, ci că se mişcă la graniţa black metalului. Dacă De Mysteriis Dom Sathanas este într-adevăr abisal, corespondentul muzical al romanului Naked Lunch de William Burroughs, zic eu, albumele BURZUM  au cel mult un efect psihologic, unul de uşor discomfort. Proiectul muzical al lui Vikernes, al cărui nume este un cuvânt inventat de catolicul Tolkien (se putea altfel?), nu are – spre deosebire de un PRIMORDIAL, de exemplu – nici o legătură cu nici o mitologie, cu nici un păgânism, doar cu boala, descompunerea, moartea. Muzical vorbind, Belus este ruşinos de primitiv prin comparaţie cu ceva ca noul album BORKNAGAR, prin comparaţie cu trupe ca SOLSTAFIR sau NEGURĂ BUNGET, în general cu oricine care are ceva de spus în domeniul acesta. Pentru cine caută însă cea mai bună aproximare a mizantropiei în muzică, Belus este probabil albumul anului.

În ce-l priveşte pe Varg Vikernes, cel mai bun lucru ce ar putea să se întample în momentul de faţă cu el ar fi probabil să moară.