NEGURĂ BUNGET, Vîrstele Pămîntului (2010)

by Gabriel Szünder

Cea mai înaltă formă de laudă este critica, cum spunea cineva, şi pe acest principiu ar trebui să scriu ceva critic despre Vîrstele pămîntului. N-am s-o fac. Nici nu vreau să migălesc însă metafore şi comparaţii care să traducă în imagini dimensiunile spirituale ale albumului şi efectul pe care-l are asupra ascultătorului neavertizat. Au făcut-o alţii în locul meu. O recenzie postată pe un site german descrie Vîrstele pămîntului în termenii următori: „impresionant“, „incredibil“, „uriaş“, „destinal“, „hipnotizant de magic“, „o realizare artistică răscolitoare“, „de o profunzime spirituală de necrezut“, „de o puritate contagioasă şi de o forţă imensă“, „de o brilianţă fermecătoare, genială“; „ca întreg, albumul dă impresia unei călătorii spirituale până în adâncurile pământului şi înapoi, în căutarea (supra)sensului existenţei“. Şi astea nu sunt toate. Nu m-a apucat postmodernismul, textul chiar există, linkul poate fi găsit în blogul NEGURĂ de pe MySpace. Adevărul e că în cazul muzicii NEGURĂ BUNGET nu numai tentaţia de a face risipă de talent scriitoricesc e mare, dar e mai greu să scrii despre ea în cuvinte simple. Cu ocazia unei cronici de concert am folosit şi eu expresii ca “irumpere sălbatică” şi “elemente htonice”.

Mai aproape de pământ, întrebarea pe care şi-o punea toată lumea era cât de diferit va fi noul album faţă de celelalte. Nu e chiar atât de diferit, nu atât de diferit, în orice caz, cum te-ai aştepta după o revizuire aşa de radicală de componenţă. Cea mai simplă caracterizare a noului album ar fi probabil că, faţă de cele precedente, este mai “folk”, ca şi cum noii muzicieni ar fi venit din BUCOVINA, nu din SYN ZE ŞASE TRI. Iată, drept exemplu, Chei de rouă. Cum aranjarea pieselor nu este accidentală, faptul că elementele ce ţin de metal în sensul mai tradiţional al cuvântului apar spre ultima treime a opusului are probabil şi el o semnificaţie. Arborele Lumii chiar începe cu un riff metalizat şi nu cu bucium. Ochiul inimii reprezintă poate legătura între OM şi Vîrstele pămîntului.

În afara chestiilor folk-acustice, determinant mai este şi soundul clapelor Iniei Dinia, pe care cineva, tot într-o recenzie de pe net, îl punea în legătură cu cel al lui Vangelis de pe la 1492. Nu ştiu dacă este o comparaţie chiar corectă, dar este interesantă. Cel mai bine s-ar potrivi la piese ca Dacia Hiperboreană sau instrumentala Jar. Dincolo de nostalgia dacică, Dacia Hiperboreană este o compoziţie cu adevărat impresionantă. După Pămînt, care nu este altceva decât un intro prelungit, o invocaţie urmată de o dezlănţuire, Dacia Hiperboreană se prezintă ca o desfăşurare amplă, maiestuoasă a substanţei muzicale a Vîrstelor pămîntului. Îi corespunde, la capăt, Întoarcerea amurgului. În ambele apare chitara aceea vibrantă, caracteristică soundului NEGURĂ, scânteietoare ca lumina pe ape, ca soarele printre brazi. Şi iată că figurile de stil reapar. În fine, la fel de specific este şi soundul bateriei, care uneori învăluie, alteori domină piesele. Umbra, construită în jurul instrumentelor de percuţie, este cât se poate de departe de metal.

Luând în considerare caracterul oarecum definitiv al precedentului album, OM, este greu de spus în momentul de faţă care este semnificaţia Vîrstelor pămîntului. Poate că va rămâne în umbra aceluia, poate că va fi considerat un album de tranziţie spre schimbări mai profunde de stil sau poate că îşi va păstra propria identitate, care, privită retrospectiv, va fi cu atât mai evidentă. Aici şi acum aş zice că Vîrstele pămîntului este mai bogat în nuanţe decât OM, deschis spre mai multe orizonturi muzicale şi, din aceste motive, poate cel mai bun album NEGURĂ BUNGET.