TRUDA, WINGS @ Flex, Arad, 19.03.2010

by Gabriel Szünder

Nu ştiu care-i chestia cu WINGS – sau sunt fani Paul McCartney sau nu prea le au cu istoria rockului – şi nici ce căutau în deschidere la TRUDA. Toată chestia avea o atmosferă de „trupa liceului invitată să facă atmosferă la balul bobocilor”. Au reuşit în orice caz să performeze cea mai chinuită variantă de Cemetery Gates pe care şi-o poate imagina cineva. E adevărat că piesa e despre moarte dar asta nu înseamnă că trebuie să te facă, în calitate de simplu spectator, să te gândeşti la sinucidere. Chiar şi muzicienii dădeau impresia că ar fi dorit să fie altundeva. La scurt timp după asta s-au trezit însă şi au reuşit chiar să ridice de pe scaune un grup de adolescenţi fără pretenţii. Îi învinuiesc pe aceştia pentru lungimea showului WINGS. Trupa n-ar fi trebuit încurajată să masacreze piese venerabile ca TNT sau Warriors Of The World.

Dacă ar fi să nominalizez în momentul acesta o singura trupă rock din România cu potenţial de fenomen naţional, aş alege TRUDA. Nu vreau să spun că e nevoie de o „trupă naţională” – deşi pentru TRUDA ar fi o ocazie bună să se autoironizeze – mă gândesc mai degrabă la ceva ca DIE TOTEN HOSEN în Germania sau TANKCSAPDA în Ungaria, care au reuşit să se adreseze publicului lor într-o manieră inaccesibilă unei trupe din afară. Tot ce fac TRUDA, de la interminabila serie de clipuri/filmuleţe la interactivitatea online, de la faptul că-şi oferă muzica gratis, până la stilul concertelor, sugerează că ar fi capabili de aşa ceva. Şi în primul rând atitudinea haiducească, modul în care se iau de piept cu toate relele reale şi imaginare ale societăţii româneşti. TRUDA trece peste toate liniile trase de obicei între trupe şi public. Fotzey s-a plimbat la Arad printre spectatori cu microfonul în mână şi asta a fost, să zicem, un gest simbolic. Efectul ce-l poate avea trupa asupra spectatorilor a fost cu atât mai vizibil la Arad, unde publicul este în mod uzual frigid. Iată ce poate face o simplă p***ă. Căci, nu-i aşa, un concert TRUDA se învârte în jurul p***ei. Şi aici, la Arad, am putut afla diferenţa dintre cei ce-şi bagă p***a în România şi cei ce nu şi-o bagă, dintre bărbaţii cu p***ă mare şi bărbaţii cu p***ă mică, p***ă în sus, p***ă în jos. Bineînţeles că toată pulăreala asta este una cu metodă şi, încă o dată, tot respectul pentru modul în care băieţii zic lucrurilor pe nume. Pe de altă parte, ţigăneala programatică practicată de TRUDA mie mi-e cam greu s-o înghit. Dacă, în ciuda afirmaţiei că „nu urâm ţiganii dar avem o problemă cu ei”, nu atinge totuşi rasismul este o întrebare interesantă care probabil că nu aici ar trebui dezbătută.

Înainte de concert au fost proiectate pe un ecran cam toate clipurile şi fotografiile existente cu trupa, aşa că, pe când a început cântarea, chiar şi cine a ajuns acolo din greşeală era în temă cu opera TRUDA. Cam la trei minute după ce au apărut pe aşa-zisa scenă – Fotzey arăta în pălăria aia texană cam ca Dave Gahan în clipul de la Personal Jesus – era clar că showul va fi intens, deşi la ora aceea, sincer, ar fi putut să cânte orice, lumea era fericită pur şi simplu că a început. Mare furie şi comoţiune s-a dezlănţuit însă în scurt timp în rândul publicului. Cei prezenţi erau, în mod clar, cunoscători. Poate cel mai tare a lovit Violul de la ora 5, deşi inclusiv piesele noi au fost întâmpinate cu acelaşi entuziasm. Trebuie amintit neapărat Ricco Kave care, când nu ieşea în faţa tobelor să transmită mesaje publicului (vezi mai sus), bătea la ele ca şi cum s-ar fi bătut cu toţi inamicii declaraţi ai TRUDEI. Dacă mă gândesc bine, ultima dată când am avut impresia asta, că un concert e cât pe ce să scape de sub control a fost la EXPLOITED. Adică, era distracţie dar nu era de joacă. La cum arătau câţiva indivizi în public – mult prea în vârstă şi mult prea bine îmbrăcaţi – am meditat în tăcere la posibilitatea să fie poliţişti sub acoperire. Asta ar fi fost într-adevăr hardcore. Poate data viitoare.