LEGION, Black Underground (2009)

by Gabriel Szünder

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am crezut că după ’89 România va fi măturată de un val punk-hardcore prin care o mulţime de tineri furioşi îşi vor clama frustrările şi îşi vor reclama drepturile pe care nici noua putere nu părea foarte grăbită să le acorde. În ultimă instanţă hardcore-punkul pentru aşa ceva a fost inventat. În loc de asta au apărut rapperi care au pozat în gangsteri, punk de salon şi până la urmă s-a conturat un underground death-grind, în condiţiile în care death metalul, după cum se ştie, nu numai că este mai interesat de bube, mucegaiuri şi, mă rog, maţe, dar indiferent ce ar vesti tot n-ar înţelege nimeni. Asta ştim deja de la NAPALM DEATH. Aş vrea şi eu să văd pe cineva în stare să cânte Mentally Murdered împreună cu ei. Multinational Corporations poate ar mai merge. Există în continuare pe la noi, pe străzi, în şcoli şi în facultăţi – şi acestea sunt lucruri de care se loveşte toată tinerimea – destule lucruri despre care s-ar putea cânta şi prea puţine trupe dispuse s-o facă. Chiar şi LUNA AMARĂ s-au oprit la „disident, fii disident” (ca apoi, în 2009, să maturizeze brusc şi inexplicabil). Dacă asta are sau nu legătură cu situaţia politică generală  – asupra acestei probleme voi tăcea acum cu sfială.

Black Underground este un album hardcore în primul rând în sensul că este plin de forţă, masiv, musculos, încât ar fi meritat pe copertă un boxer, cum avea Same As It Ever Was de House Of Pain. Why chiar sună ca şi cum te-ar lovi Mike Tyson ritmic în figură. Doar în al doilea rând este Black Underground hardcore metalizat în sensul unui gen practicat de trupe ca BIOHAZARD, PRO-PAIN sau HATEBREED. Şi nu este vorba de o încercare palidă, ci de un material făcut după toate regulile genului. Poţi să-l pui lângă HATEBREEDul din 2009, chiar dacă ajungi la concluzia că ăla ţi-a plăcut mai mult. În orice caz, LEGION sunt foarte „old school”, cel puţin dacă folosim acest termen pentru trupe ca cele de mai sus şi nu pentru MDC sau MINOR THREAT. Fără fineţuri new school de tip COMEBACK KID. Pe de altă parte, unele piese – ca Dissent sau Black Underground – mi-au trezit amintiri plăcute legate de o trupă la care nu m-am mai gândit demult, şi anume HELMET. Nu că LEGION ar avea abordarea monoriff a acestora, dar Black Underground mi-o pot închipui ca mai multe piese HELMET sudate împreună. Complexitatea asta cred că poate fi pusă pe seama metalului, deşi eu nu aş numi LEGION thrash. Nemesis este poate cea mai metalică piesă de pe album, că veni vorba. Nu există pe cd un „şlagăr“ evident, Black Underground este bun la modul unitar. Vreau să spun că BIOHAZARD erau totuşi capabili capabili să scrie şi aşa ceva. De Five Blocks To The Subway, de exemplu, îmi aduc aminte şi după şaişpe ani. Sau de Scratch The Surface de SICK OF IT ALL. Ce an mare a fost 1994 pentru hardcore! Black Underground are, pe de altă parte, ceva din atitudinea morocănoasă a lui Tommy Victor (v. PRONG).

Revenind puţin la problema textelor, cele de pe Black Underground sunt foarte adevărate şi valabile pentru lumea de azi, atâta doar că sunt cumva prea general valabile, prea “de nicăieri”. Asta chiar şi faţă de textele româneşti de pe Marfă. Tot respectul pentru cine se prinde şi singur că Why, de exemplu, se referă la problema colaborării cu regimul comunist. În fine, acum aştept să văd un concert LEGION căci, datorită inscrutabilităţii planurilor organizatorilor, i-am pierdut anul trecut la Port Arthur.