Winger, Karma (Frontiers, 2009)

by Gabriel Szünder

În 1992, în videoclipul Nothing Else Matters, Lars Ulrich joacă darts cu un poster WINGER. Interviurile din epocă arată că liderul trupei WINGER, Kip, nu poate să-şi revină în faţa unei aşa evidente lipse de respect. La scurt timp după aceasta, nişte agenţi provocatori ai MTV-lui, Beavis şi Butthead, se lansează într-o campanie de denigrare a trupei newyorkeze. În ce mă priveşte, am început să bănuiesc că Beavis şi Butthead au o agendă secretă în momentul în care s-au legat de ACCEPT. Revenind însă la băieţii lui Kip, să fi trebuit să plătească ei pentru toate păcatele trupelor coafate din epocă? Considerând că în WINGER au cântat încă de la început muzicieni ca Reb Beach sau Rod Morgenstein – care a înregistrat la viaţa lui nu numai cu Steve Morse şi Ty Tabor dar şi cu jumătate din DREAM THEATER – pare cam nedrept. S-ar putea spune chiar că în afară de MR. BIG – şi VAN HALEN bineînţeles – nici o trupă de hard rock din America n-a avut muzicieni de aşa calibru.

Începând cu anii nouăzeci, Kip nu s-a omorât cu albumele WINGER. După Pull din 1993, cu care a cotit-o spre rockul mai serios, n-a mai scos nimic cu trupa-mamă timp de treisprezece ani. Pe albumele sale solo a cântat o muzică mai progresivă sub titluri de vis ca This Conversation Seems Like A Dream. Karma este un fel de revenire la stilul WINGER mai accesibil. Frumos în toată povestea e că Kip Winger nu cântă muzică de acest fel deoarece nu ştie altceva, ci din motiv că îi place s-o facă. Probabil din această cauză este aşa o mare plăcere şi să o asculţi.

Karma este tipul de album care începe bine şi continuă şi mai bine. Deal With The Devil este cea mai directă piesă dintre cele 10 (11). Într-o oarecare măsură aminteşte de VAN HALEN. Are acceaşi capacitate de a fi simplă şi sofisticată în acelaşi timp. Versul Traded my soul for rock and roll o fi el tâmpit dar cred că trebuie să-l considerăm un tribut plătit vremurilor glorioase ale rock and rollului. Stone Cold Killer, Big World Away şi Pull Me Under reprezintă coloana vertebrală a discului. Sunt melodii rock cu efect imediat, dar care lasă să se întrevadă deschiderea muzicală a lui Kip Winger şi Reb Beach. Come A Little Closer este caracterizată de o anumită tensiune sexuală care a însoţit rockul de la Elvis încoace. Always Within Me şi Witness amintesc de trecutul optzecist al formaţiei. Feeding Frenzy este purtată de cel mai greu riff al albumului. În fine, cele mai mari momente ale opusului mi se par a fi Supernova, care operează elegant cu elemente LED ZEPPELIN şi After All These Years, un blues deghizat într-o megabaladă, ceva ce n-am mai auzit de la GREAT WHITE încoace. Varianta europeană a cd-lui se încheie mai elegant, cu o compoziţie instrumentală acustică numită First Ending.

Aşa, la începutul anului 2010 se poate afirma despre Karma că este cel mai bun album de hard rock american al anului 2009. Mai bun decât Sonic Boom de KISS, mai bun decât CHICKENFOOT.