KISS, Sonic Boom (Universal, 2009)

by Gabriel Szünder

În urmă cu ceva timp Gene Simmons se gândea serios la posibilitatea ca nişte muzicieni mai tineri să îmbrace măştile personajelor KISS şi să ducă showul mai departe pe când el şi Paul Stanley vor fi prea bătrâni pentru rock n’ roll. Ce ştie Gene de victoria simulacrului asupra originalului! Simmons ştie însă foarte bine ce înseamnă KISS. De mult mai mult decât muzica lor. Adevăratele, ultimativele şi ultimele staruri rock. KISS înseamnă KISS.

Sonic Boom e în 2009 cam ce a fost Black Ice de AC/DC în 2008. Un album ce nu merită judecat decât după criterii intrinseci. Nu că KISS ar fi la de hotărâţi ca ansamblul fraţilor Young să nu schimbe nici o iotă în soundul lor. Dimpotrivă, nu mai departe 1997, au încercat – pe Carnival Of Souls – să treacă drept o trupă grunge. Din punct de vedere muzical şi albumul din 2009 e destul de conceptual. Simmons şi Stanley încearcă aici să refacă punct cu punct soundul lor din anii şaptezeci. Astfel că, prin comparaţie cu Revenge care, la acea vreme, se vroia şi el o revenire la „soundul tradiţional” KISS, Sonic Boom sună puţintel cam manierist. Îmi permit să-l contrazic pe Paul Stanley. Sonic Boom nu este cel mai bun album KISS din ultimele decenii.

La vreo zece şi ceva ani după ce şi-au aplicat din nou machiajul pe feţe, se pare că Simmons & Stanley au vrut să creeze un album care să se ridice la înălţimea acestuia. Nu au lăsat nimic la voia întâmplării, pentru copertă l-au angajat pe Michael Doret care a lucrat pe clasicul Rock And Roll Over din 1976. Sunt totuşi câteva piese aici – Never Enough, Say Yeah şi All For The Glory – care amintesc de soundul KISS din anii optzeci. De Crazy Nights de exemplu. Baladă însă, nici una. În schimb Yes I Know este un adevărat rock paleolitic. Thayer şi Singer au parte de câte un număr vocal, în rest cei doi boşi îşi împart microfonul, ca de obicei. Personal favorizez melodiile cântate de Stanley, dar fiecare cu gusturile lui. Aş zice că sunt cel puţin două piese de duzină pe Sonic BoomStand, Hot And Cold – dar fac parte şi alea din duzina KISS.

KISS au reuşit în anii şaptezeci să aducă rockul din epoca legendei în cea a spectacolului. Păstrându-i însă dimensiunile. Odată cu KISS va dispărea ceva din muzica rock. Unii vor zice probabil că nimic important, dar mă tem că proliferarea trupelor care mai de care mai simfonice, gotice şi mai sensibile nu este un simptom al maturizării ci al îmbătrânirii.

Luând în considerare plăcerea cu care am ascultat Sonic Boom, aş zice că e de 10. Nu este vorba însă aici de mine, ci de KISS. Rămâne Revenge de 10.