FADING CIRCLES, Soulburn (2009)

by Gabriel Szünder

Îmi place să repet opinia lui Lester Bangs, după care muzica progresivă reprezintă de fapt faza decadentă a rockului. Desigur multe s-au schimbat de pe vremea când scria Bangs. Johnny Rotten îşi punea un tricou pe care scria I hate Pink Floyd şi făcea cu SEX PISTOLS un zgomot pe măsură. Şi era cu adevărat revoluţionar. Azi, orice manifestare de talent, originalitate sau virtuozitate reprezintă o breşă în sistemul idioţeniei instituţionalizate. Generalizate. Comercializate. Problema mi se pare numai că ceea ce trece azi drept prog – îmi place s-o repet şi pe asta, deşi îmi aparţine – este mai mult pompos decât progresiv. Şi când e experimental, este deseori aşa într-un mod atât de superficial încât pare a fi o muzică făcută pentru „gâdilatul urechilor”, cum zicea cineva.

Am spus toate acestea, într-un mod destul de previzibil, deoarece FADING CIRCLES nu sunt aşa. Apreciez din acest motiv în mod special muzica lor şi m-aş hazarda chiar să afirm că reprezintă un lucru preţios nu numai la nivel autohton dar şi internaţional. În linii mari, aş situa muzica de pe Soulburn undeva între FATES WARNING şi YES. Mai important mi se pare însă că FADING CIRCLES par a fi regăsit într-o oarecare măsură intenţia originală a muzicienilor care au creat progul în acei ani şaptezeci. Şi anume de a rarefia soundul rock pentru al face permeabil la alte universuri sonore, în speţă muzica clasică şi jazzul. Astfel, şi în piesele de pe Soulburn construcţia heavy metal se destramă de fiecare dată pentru a face loc unei muzici mai bogate. Iată, chiar în The Holy Trinity, care deschide discul şi care sună foarte a metal optzecist, orga care intervine la refren resemnifică întreaga compoziţie. La fel, soloul de chitară meditativ din Kill The Screen.

Pe siteurile FADING CIRCLES se găseşte un text în care membrii trupei vorbesc despre Soulburn melodie cu melodie. My Real Face este numit aici „cel mai progresiv act al albumului”. Este şi cea mai bună piesă, după mine. Soloul din a doua parte a melodiei aminteşte puţin de MALMSTEEN din epoca TrilogyOdyssey. Albumul Soulburn  este astfel construit încât pe măsură ce înaintează devine tot mai acustic. Cel puţin până la Attitude şi My Restless Soul, care sunt din nou metale mai clasice şi împart astfel albumul în două. Sad Days Are Over şi Between Light And Darkness au în comun faptul că încep acustic-melancolic şi se metalizează spre capăt. Between Light And Darkness este, pe de altă parte, singura de pe disc care operează în mod evident cu elemente jazz.

I Know That Time’ll Come, care închide cd-ul, mi se pare a fi la acelaşi nivel cu My Real Face. Fiind însă vorba de o compoziţie acustică, fără chitări distorsionate, este caracterizată de un fel de puritate care în cadrul rockului îi este, iarăşi, propriu aproape exclusiv progului.

Aş mai aminti două lucruri. Deşi melodiile de pe Soulburn ar funcţiona şi fără text, acestea sunt la fel de inteligente ca muzica. Apoi, cam în toate recenziile s-a vorbit despre soundul albumului. Într-adevăr nu este perfect, dar te poţi obişnui cu el. Ce să zic, poate să aibă un efect nostalgic, căci albumul chiar sună ca şi cum ar fi fost înregistrat în anii optzeci. Mai interesant mi se pare însă că dacă riffurile ar rupe cum ar trebui s-o facă, Soulburn ar părea mai mult metal decât rock progresiv. Aşa, efectul este invers.