METALIUM, Grounded: Chapter Eight (2009)

by Gabriel Szünder

Ce poţi să zici despre o trupă care se numeşte METALIUM şi cântă heavy metal? Ghinionul lor că mai există una METALLICA, altfel ar ar avea cel mai beton nume din branşă. Prima piesă de pe disc se numeşte Heavy Metal (!) şi primele cuvinte cântate de Henning Basse sunt We are heavy metal, if you don’t like it fuck you! Dacă după asta cineva mai are nevoie de prea multe explicaţii înseamnă că a dat peste siteul acesta din greşeală. Mă tem însă că Joey DeMaio va reclama încălcarea drepturilor de autor.

METALIUM cântă metalul în variantă nemţească, adică fără nuanţe, sofisticării, fără prea multă imaginaţie sau originalitate. Termenul deutschmetal, de altfel, nu l-am inventat eu. METALIUM sunt un caz standard, exemplar, paradigmatic. Ce le lipseşte în originalitate, compensează însă prin atitudine. Pe siteul lor sunt nişte afirmaţii luate parcă din campania noastră electorală care tocmai s-a încheiat. Cea mai tare e că METALIUM was one of the most successful bands in 1999. Aşa! De curiozitate am verificat ce discuri au mai apărut în anul respectiv. Păi, la o sumară trecere în revistă, au scos albume noi RED HOT CHILI PEPPERS, LIMP BIZKIT şi BLINK 182. În metal, NEVERMORE, TESTAMENT şi IN FLAMES. Să nu mai zic de Britney Spears şi Eminem. În concluzie, sunt nedumerit.

Fiecare album METALIUM e câte un capitol din marea lor operă. Tocmai au ajuns la opt. Acesta începe, cum ziceam, cu Heavy Metal, un “true metal” nemţesc, care, sincer, nu sună cu nimic mai prost decât cel suedez. Ba dimpotrivă, aş zice. Piesa beneficiază şi de nişte solouri de chitară neoclasice foarte meşteşugite, aşa că e ok. Light Of Day începe apoi cu bas distorsionat şi continuă cu riffuri power moderniste în genul BRAINSTORM. Ultima melodie, Lonely, una dintre cele mai bune pe disc, după mine, reia linia BRAINSTORM. Între acestea două se găsesc tot felul de clasicisme. Aici puţin MAIDEN (Crossroad Overload), acolo puţin PRIEST (Once Loyal). Falling Into Darkness, care suprapune stilul vocal HALFORD cu cel muzical HELLOWEEN (de epocă nouă) este iarăşi una dintre punctele tari ale albumului. Mie Alone îmi place, de altfel, cel mai mult, căci – intenţionat sau nu – are ceva din Bullet The Blue Sky de U2, fiind astfel de departe cea mai exotică piesă de pe album. Mai există şi un moment epic-doomoid (Pharao’s Slavery) şi unul mai baladistic (Borrowed Time). Prezenţa cântecului Pharao’s Slavery explică, se pare, coperta cd-lui. Borrowed Time mi se pare mai degrabă palidă, la fel ca Pay The Fee. Despre cea din urmă merită spus, poate, că trage spre HELLOWEENul Hansen-Kiske.

Cine a crescut cu IRON MAIDEN şi JUDAS PRIEST – sau HELLOWEEN şi ACCEPT – nu văd ce motiv ar avea să asculte albume ca Grounded. Există însă generaţii care n-au făcut-o.